Iuliana Stan este una din eroinele Catalogului "200 cele mai puternice femei din business", care va fi lansat în curând, şi ale galei "Woman în Power" (martie 2014) .

IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

Am ales să vorbesc despre stăpânirea de sine şi stăpânirea altora pentru că, dacă nu este vorba despre una, este sigur vorba despre cealaltă.

Stăpânirea altora este, evident, o formă de primitivism, dar are la bază una dintre nevoile cele mai frecvente ale oamenilor: nevoia de control. Evident că în lumea şi în timpurile în care trăim nu se mai manifestă, ca în perioada sclavagistă, în plan fizic, însă la nivel psihic nu suntem departe deloc.

Orice pornire de stăpânire a oamenilor (din „posesie„ – angajaţi, sau, mai rău, familie) se face în ziua de azi mult mai fin, în general la nivel de vorbe sau de merite care i se cuvin celui care stăpâneşte. Impactul vorbelor însă nu este deloc mai prejos impactului pe care îl au loviturile de bici sau încarcerarea fără lumină. Stăpânirea altora este de fapt o pseudoputere valorizată în sine, nicidecum vreun stăpânitor de oameni nu vede vreo valoare a livrabilelor pe care oamenii „din dotare„ le produc. Arta conducerii este de fapt, în acest caz, stăpânirea (dominarea, îngrădirea, gestionarea) cu brio a oamenilor.

Stăpânirea de sine nu este un concept prea zemos, aparent este chiar plictisitor, fiind atributul unor oameni destul de rari. Stăpânirea de sine nu are la bază o nevoie, ci o aspiraţie: aceea de a deveni ceea ce putem deveni mai bun din noi. Un om priceput la stăpânirea de sine nu are conflicte, nu trăieşte dramolete, este tot timpul lucid şi ager.

Problemele sunt întodeauna la el şi le rezolvă în linişte. Stăpânirea de sine este atributul oamenilor maturi pentru care relaţiile cu cei din jurul lor sunt relaţii de interdependenţă care se construiesc în funcţie de contribuţiile personale, nu în funcţie de lipsuri sau de frustrări. Arta conducerii este în primul rând arta conducerii propriului sine, iar conducerea celorlalţi este doar o consecinţă firească, este bonusul în schimbul efortului şi consecvenţei personale în lucrul cu sinele.

În mediul organizaţional, stăpânirea altora se poate atribui coerciţiei, iar cultivarea stăpânirii de sine se poate atribui atragerii. În organizaţiile conduse coercitiv, angajaţii vorbesc despre conducere în termeni elogioşi, ei merg la „stăpânire„ ca să obţină aprobări, în organizaţiile conduse prin atragere deciziile nu sunt niciodată mai sus de locurile în care apar problemele.

În mediul social, stăpânirea altora este o manipulare de foarte proastă calitate, rodnică ce-i drept mai ales din punct de vedere electoral. Stăpânirea de sine ajunge să fie o aparentă formă de slăbiciune, este adesea ignorată, dar, odată deranjată şi insultată până la limită în idealuri şi în demnitate, are forţa de a se mobiliza şi manifesta punctual, chiar dacă numai pentru interese de natură politică (de fapt împotriva acestui fel de interese). În rest, pot acomoda şi integra orice fel de situaţii despre lume şi viaţă.

Pentru stăpânirea altora este nevoie de tehnică multă, deoarece este mai degrabă un proces operaţional; pentru stăpânirea de sine este nevoie de viziune, iar procesul este unul strategic.

Stăpânirea altora este o „calitate„ în legătură cu care cei care o au nu se simt incomodaţi, pentru cultivarea stăpânirii de sine însă oamenii se preocupă şi se antrenează continuu. Stăpânirea, în funcţie de ce trage dupa ea (de sine / a altora), arată şi unde îşi găsesc oamenii centrul şi resursele, unde sunt plasate aşteptările şi responsabilităţile.

Mereu mă minunez şi mă întreb cum de mai degrabă oamenii sănătoşi îşi fac în mod consecvent analize medicale şi sunt preocupaţi de sănătatea lor, cum de mai degrabă oamenii care arată bine merg la sala de sport şi sunt preocupaţi de corpul lor, cum de oamenii fericiţi înţeleg fericirea ca pe o responsabilitate, nu ca pe un dat, cum de cabinetele psihoterapeuţilor sunt pline de oameni care vor să devină mai buni şi ştiu că la ei este această responsabilitate, cum de stăpânirea de sine este o virtute, iar stăpânirea altora este un păcat asupra, culmea, propriului sine?