Liderii celor mai puternice 20 de state ale lumii, reuniti in Coreea de Sud in urma cu cateva zile, au convenit sa fie "vigilenti fata de miscarile excesive de pe piata valutara", sa limiteze deficitele de cont curent si sa se abtina de la devalorizari ale monedelor nationale cu scopul de a stimula artificial competitivitatea economiilor. Pe cat de vagi si de seci par deciziile de mai sus, pe atat de graitoare au parut ele pentru pietele financiare: aurul s-a scumpit, petrolul a urcat la 82 de dolari pe baril, monedele din economiile emergente, inclusiv din Europa de Est, au crescut, iar dolarul a scazut in continuare, trecand de 1,40 dolari/euro.

Desigur, nu e chiar ceea ce s-ar fi asteptat de la liderii G20, care au facut tot posibilul sa lase impresia ca vor coopera, ca se inteleg bine si ca nu exista niciun "razboi al valutelor" - expresia lansata de ministrul brazilian de finante Guido Mantega, cu referire la SUA, Europa si Japonia si la eforturile lor de devalorizare a propriilor monede, in dauna economiilor emergente. Acestea din urma, cu notabila exceptie a Chinei, care continua sa reziste presiunilor SUA de a-si lasa moneda sa se deprecieze, raman sa traga ponoasele crizei, sugera Mantegna, pentru ca nu sunt atat de puternice nici ca sa-si protejeze propriile monede, la infinit de speculatiile valutare, nici sa foloseasca ele insele de parghia devalorizarii ca sa-si mareasca exporturile in felul in care o fac SUA sau Germania.

Pietele financiare insa au luat declaratia G20 asa cum este, respectiv drept o declaratie a imposibilitatii si a lipsei de dorinta de a face mai mult, si si-au continuat natural jocul contra dolarului, mutandu-si atentia asupra reuniunii din aceasta saptamana a Rezervei Federale a SUA, de unde toata lumea asteapta o noua runda de masuri de "relaxare cantitativa" (cumpararea de titluri de stat de pe piata cu scopul de a creste lichiditatea si deci de a stimula creditarea in economie - in fapt, incercarea de a iesi din recesiune prin tiparirea de moneda). Cat despre China, de aici nu e de asteptat nicio schimbare - cu alte cuvinte, Beijingul va continua sa cumpere dolari, ca sa impiedice aprecierea yuanului, desi va face concesii de moment menite sa mai taie din avantul SUA de a contraataca prin alte mijloace. Mai exact, administratia Obama a amanat pana dupa urmatorul summit al G20, din noiembrie, o decizie pe raportul Congresului care cere instituirea de tarife punitive la import pentru "tarile ce isi manipuleaza monedele", adica pentru China.

Din iunie si pana joia trecuta, yuanul a pierdut treptat 1,92% in valoare fata de dolar, ceea ce pentru Beijing e suficient ca sa scape de sanctiunile vamale ale SUA, dar pentru Washington nu e, mai ales ca la 4 noiembrie sunt alegerile partiale din State, unde cea mai importanta miza e tot cea economica - poate iesi America din recesiune, intre altele si prin silirea Beijingului sa accepte o apreciere mai mare a yuanului?Prin urmare, razboiul valutelor e in plina desfasurare, desi sefii de state si guvernatorii bancilor centrale isi dau osteneala sa-l minimalizeze ("e doar o chestiune de semantica" si "nu as califica situatia obiectiva ca fiind reflectata de aceasta sintagma, razboi valutar", spunea guvernatorul Bancii Centrale Europene, Jean-Claude Trichet).

Poate nimeni nu l-a mai aratat atat de evident cu degetul ca brazilianul Mantegna, insa razboiul valutar este o realitate de ani de zile, inca dinainte de inceputurile actualei crize economice din 2008, iar miza sa este suprematia pe graficul exporturilor mondiale si, mai nou, iesirea din recesiune cu ajutorul unor exporturi mai competitive. Tensiunea valutara a ajuns insa in ultimele luni aproape de punctul de fierbere pentru ca, mai mult decat pana acum, bancile centrale si-au asumat misiunea de a devaloriza propriile monede pentru a-si face marfurile mai atractive la export si a descuraja importurile, iar ceea ce nu au facut bancile centrale au desavarsit fondurile speculative in cautare de instrumente rentabile in care sa-si plaseze banii.

Intr-un mare joc mondial de suma nula, in care castigurile unora sunt obligatoriu pierderile usturatoare ale altora, si pe fondul unui climat economic deteriorat de criza, cei care au avut la dispozitie bani de plasat au inundat cu lichiditati pietele. Bancile centrale au cumparat titluri emise de propriile state sau de cele din aria lor de actiune (cazul Bancii Centrale Europene, care initial a justificat aceasta prin intentia de a sustine Grecia, Portugalia sau Spania in fata speculatorilor internationali ce atacau euro); uneori au facut-o explicit cu scopul de a evita crize noi de lichiditate de genul celei care a paralizat piata in contextul caderii Lehman Brothers din 2008. Masura, cunoscuta sub numele de "quantitative easing" ("relaxare cantitativa"), trebuia sa fie in principiu una extraordinara, dar treptat toti actorii implicati au devenit dependenti de ea - bancile centrale, statele, bancile comerciale si fondurile de investitii -, ba mai mult, s-a conturat ideea periculoasa ca daca acest joc nu mai continua, economiile recad in criza, in temuta varianta in forma de W.