Orice revistă de business serioasă anticipează şi tendinţe, trenduri, mari transformări, nu face doar analize corecte ale trecutului sau prezentului.

Cu această idee fermă ne-am apucat de treabă la BUSINESS Magazin, în toamna lui 2004. Şi, în mare, ne-a ieşit. Erau marile teme de preaderare europeană, de autostrăzi şi infrastructură, de privatizări sistemice (BCR, Petrom), de formare a clasei de mijloc. Consumul începuse deja să fie o locomotivă economică, alimentată de banii românilor care începeau atunci valul masiv de migraţie şi de salariile în creştere rapidă din mediul privat. 

Tehnologia era în epoca lansării Facebook şi a 5G, a listării Google la bursă şi a Apple IPod.  

România era la doar cinci ani distanţă de un 1999 negru, în care trecuse razant pe lângă un default al datoriei externe şi pe lângă o altă descălecare a minerilor în Bucureşti. Şi părea deja cu totul altă ţară.

Entuziasmul era debordant, şi puteam anticipa şi visa multe despre viitor. Douăzeci de ani mai târziu, privind în spate, pot spune că am fost mai degrabă pesimişti.

Eu unul nu mi-aş fi imaginat niciodată că pe Calea Victoriei, în 2024, vor exista cozi la cafea de 4 euro, îngheţată de 5-6 euro şi prăjituri de

8 euro. Doar puţin mai scump decât la Milano.

Nici că pe străzile marilor oraşe vor circula curieri transportând hamburgeri de 15-20 euro bucata sau humus de 10 euro porţia (suntem probabil singura ţară europeană unde humusul este mâncare de lux, dar asta e altă poveste).

La piesele importante de teatru trebuie luate bilete cu 4-5 luni înainte de reprezentaţie, iar pentru festivalul Enescu sau festivalul de teatru de la Sibiu este nevoie deja de veghe nocturnă în ziua lansării abonamentelor. Noaptea de cazare de 300 de euro la trei stele pentru Untold este posibilă doar cu rezervare un an în avans. 

Preţul imobiliarelor în zonele premium din Bucureşti şi Cluj rivalizează acum cu cele din marile oraşe europene vestice. Cele două oraşe au recuperat, sau pe alocuri închis, decalajele economice faţă de capitale regionale precum Varşovia, Budapesta, Praga, iarăşi un lucru de neimaginat în 2004, când eram în categoria codaşilor Europei Centrale şi de Est.

O transformare sistemică, greu de anticipat în 2004, a fost consolidarea accelerată a suprafeţelor agrare şi a apariţiei megafermelor de zeci de mii de hectare, care au schimbat faţa multor zone rurale.    

Cea mai mare parte a ţării este împânzită, şi la nivelul oraşelor mici, de fabrici integrate în sistemul de producţie european.

În judeţele numite „defavorizate” în urmă cu 20 de ani abia mai atragi un inginer agronom, sau de fapt orice inginer, cu 2.500 - 3.000 euro net pe lună (comparabil cu multe zone din vestul Europei pe aceeaşi poziţie).

Am ajuns în situaţia, din nou de neimaginat acum două decenii, a de a atrage fonduri europene, a construi fabrici şi a crea locuri de muncă pentru angajaţi din... Nepal, Sri Lanka, India.

Am avut primul „unicorn” plecat din România şi listat la New York Stock Exchange - UiPath. Asta intra la categoria science-fiction acum 20 de ani, când unicornii oricum nu aveau de a face cu tehnologia.

O altă transformare inimaginabilă a fost cea a admi­nistraţiei publice locale. Adevărat, mult mai lentă decât cea din mediul privat, şi neuniformă, însă nu mai puţin importantă.

Există deja oraşe conduse aproape la fel de modern ca şi companiile private, cu rezultate excepţionale. Ciugud Smart Village ar fi sunat a glumă acum ceva vreme, dar nu este.

Administraţia locală se transformă cel mai rapid pentru că este cel mai aproape de beneficiarul final, de clientul votant. De acolo va urca şi valul ce va schimba administraţia regională şi centrală, probabil în următorii 20 de ani (revin la subiect).

Mediul antreprenorial, managerial, este complet metamorfozat. Liderii de business vorbesc acum la fel de natural şi aplicat despre expansiune globală şi deschiderea de birouri la Londra şi Dubai cum vorbeau acum 20 de ani despre deschiderea unei filiale de vânzări în Dobrogea. Se simt în aer un curaj, dezinvoltură, apetenţă pentru risc, lipsă de complexe, pe care le credeam posibile doar în America. 

Toţi aceşti oameni îţi pot explica foarte coerent viziunea lor pentru următorii cinci, zece ani, dacă îi întrebi. Tot ei îţi pot descrie, într-un singur cuvânt, şi principala piedică: oameni, nu mai sunt oameni!

Începem să simţim acut, aproape la nivel de criză, rezultatul migraţiei şi scăderii dramatice a natalităţii. Partea întunecată a celor 20 de ani excepţionali.   

Ca să putem continua miracolul economic, ne lipsesc probabil 1-2 milioane de oameni bine calificaţi. Şi avem nevoie ca asta să devină prioritate maximă de politici publice, şi de proiecte macro şi micro.

Natalitatea este o problemă complicată. Şi dacă este rezolvată, va aduce rezultate peste 20-30 de ani. Ce facem până atunci?

Primul răspuns evident este reîntoarcerea românilor din străinătate. Este clar, cei mai mulţi dintre cei plecaţi sunt plecaţi pentru totdeauna, deja cetăţeni în toată regula ai altor ţări.

Dar dacă reuşim să aducem sute de mii de asiatici pe an, prin firme de recrutare specializate, mă îndoiesc că nu putem face la fel cu românii. Mai ales că salariile ajustate la costul de trai, în multe industrii, sunt deja comparabile cu cele vestice. 

Un antreprenor din sistemul medical îmi povestea chiar săptămâna trecută că a reuşit să întoarcă în ţară, doar pentru afacerea lui, câteva zeci de medici şi asistente.

Este foarte probabil ca ţările vestice europene să intre în recesiune pentru următorii ani (Germania a şi intrat). Pe termen scurt nu este o veste bună, însă poate crea un context favorabil pentru a convinge oameni bine calificaţi, profesionişti, să se întoarcă acasă.

A doua sursă importantă poate fi mult promisa şi îndelung aşteptata reformă şi digitalizare a administraţie publice regionale. Comasarea judeţelor, a comunelor cu 100 de locuitori şi zece funcţionari publici, a diverselor direcţii şi servicii poate aduce probabil în câmpul real al muncii alte sute de mii de oameni.   A treia direcţie ar fi acceptarea şi exploatarea unei realităţi clare. Peste alţi 20 de ani, 2-3 milioane din locuitorii acestei ţări vor fi imigranţi. Şi atunci, de ce să nu facem asta bine? Să îi invităm pe asiaticii harnici şi serioşi care deja muncesc în România de mulţi ani să îşi cheme aici familiile şi prietenii la fel de serioşi, să ii integrăm, să le oferim programe de formare profesională, să îi facem cetăţeni români. Şi aşa avem mii de sate goale.

Îmi vine în cap celebrul banc transilvănean „Cum te cheamă, pui de dac?... Janos.” Cum ar putea suna asta peste două decenii? „Cum te cheamă, pui de dac?... Vikram.”  

A fost primul redactor-şef al revistei, în perioada 2004-2005