Indicator al sanatatii unei monede, raportul dintre datoria totala a unei tari si PIB este in Statele Unite evident dezechilibrat, dupa ce a ajuns la peste 370%. Scepticii spun ca asta e dovada ca economia se afla intr-o plina bula a datoriei, fiindu-i necesari din ce in ce mai multi dolari imprumutati pentru a obtine un dolar de produs intern brut, raport care ajunsese recent la 10 dolari imprumutati pentru un dolar de crestere a PIB.

Fata de anul 2000, PIB a crescut cu 56% (de la 9,4 trilioane de dolari la 14,7 trilioane), insa datoria totala s-a umflat cu 112% (de la 26,1 trilioane de dolari la 55,3 trilioane), potrivit USDebtclock.org. In timpul crizei din 1929-1933, acelasi raport ajunsese la un maximum de aproape 300% inainte de a face implozie si de a trimite intreaga lumea intr-un vertij la capatul caruia s-au aflat ororile razboiului mondial. Iar acum, tot razboiul dintre republicani si democrati se duce exact pe tema datoriei: poate fi marit plafonul de indatorare, ca statul sa nu ramana fara bani, sau trebuie taiate drastic cheltuielile, tocmai intr-o perioada cand relansarea economiei SUA e incerta?

Cantitatea de moneda americana de pe piata a crescut deja odata cu programele de stimulare Q1 si Q2 de care aminteam mai sus si odata cu ea au crescut (aproape s-au dublat) si preturile principalelor marfuri. Corelatia dintre cresterea ofertei de dolari si inflatia mondiala nu denota insa o cauzalitate mecanica, afirma unii analisti: marfurile s-au scumpit pentru ca exista o cantitate mai mare de bani in piata, insa acea cantitate n-ar fi de dolari, ci de yuani.

China, mai mult decat Statele Unite si Europa la un loc, tipareste yuani ca sa plateasca cu ei cantitatea in crestere de materii prime pe care o cere economia sa. Intre 1996 si 2008 China si-a crescut masa monetara M2 cu 17,4%, iar in 2009 ritmul de crestere fata de anul precedent a fost de 24,6%. La randul lor, SUA au majorat cu 6,3% masa monetara intre 1996 si 2008, iar in 2009 cu 3,5% fata de anul precedent.

La randul sau, Europa sta si ea destul de inconfortabil, mai ales ca nevoia de reformare a fundamentelor zonei euro se suprapune peste calendarele electorale din Germania si Franta. Conducerea Bancii Centrale Europene (BCE) ia in discutie saptamana aceasta problema datoriilor Greciei, unde criza datoriilor s-a acutizat. Problema in cazul Greciei este evident de solvabilitate, iar randamentele pe care le cer investitorii pentru a cumpara datorie greceasca arata clar ca isi fac foarte putine sperante ca Atena va fi vreodata in stare sa isi onoreze platile in structura lor de acum.

Europa este insa divizata intre viziunea Germaniei, care nu-si doreste acordarea unor noi imprumuturi Greciei, ci restructurarea celor existente, si cea a Bancii Centrale Europene, pentru care o restructurare, fie ea si una "soft", ar insemna decredibilizarea anticipata a oricaror alte viitoare emisiuni de datorie ale zonei euro.

Tratamentul care a fost aplicat in Grecia din mai anul trecut si pana acum nu a dat roadele asteptate: economia nu si-a revenit, majoritatea imprumuturilor au fost folosite sa le rostogoleasca pe cele vechi, insa la dobanzi mai mari, iar tintele fiscale au fost ratate. Aceasta a deschis discutia despre posibilitatea ca aplicarea masurilor fiscale si tot programul de privatizare in valoare de 50 de miliarde de euro, la care Grecia s-a angajat pentru urmatorii trei-cinci ani, sa fie scoase de sub autoritatea Atenei si trecute in raspunderea directa a Bruxellesului. Ar insemna un pas inainte spre unificarea fiscala a zonei euro, asa cum e ea dorita de Germania, dar tot nu ar exclude un deznodamant prost al crizei datoriilor grecesti, lucru sanctionat prompt prin retrogradarile succesive de rating suferite de Grecia din partea Moody's sau a Fitch.

Coruptia, birocratia, fuga profiturilor in strainatate, faptul ca economia elena se afunda in recesiune in loc sa-si revina si faptul ca protestele de strada zilnice au devenit sport national compun un amestec cu potential exploziv, care ii determina pe unii comentatori greci si straini sa propuna o solutie radicala, de iesire din zona euro si din UE si de reintoarcere la drahma, pentru a-si putea apoi reaseza datoriile prin devalorizarea puternica (50-60%) a propriei monede. Ar fi pentru prima data cand un stat renunta la moneda unica (mecanismul de iesire din zona euro nici macar n-a fost prevazut in tratate), iar consecintele pentru zona euro ar fi catastrofale: dupa Grecia, pe usa ramasa deschisa ar putea urma oricand Irlanda si Portugalia, lipsite si ele de capacitatea de rambursare conform planului a imprumuturilor uriase pe care le-au angajat.

Nimeni nu vrea sa deschida insa o astfel de cutie a Pandorei, pentru ca proiectul monedei unice europene e sfant pentru liderii ei, iar cei ce au interesul economic ca zona euro sa reziste si sa poata oferi o contrapondere solida la dominatia mondiala a dolarului sunt multi. Pe investitorii chinezi ii vedem deja in Grecia, cumparand active si oferindu-si sprijinul. Si daca ne luam dupa conservatorii americani speriati de o invazie rosie, au inceput deja sa faca acelasi lucru si in SUA.