Tăierea a patru zerouri din coada leului a însemnat practic întoarcerea unei pagini inflaţioniste din istoria României, care a mâncat economia şi a pus chiar în discuţie despărţirea de comunism şi tot ce a reprezentat el din punct de vedere economic.

Din 1990 până în 2005, România a trăit pe inflaţie şi pe deprecierea monedei naţionale, supape care au permis supravieţuirea ţării în condiţiile prăbuşirii economice de după 1990.

După 2005, când inflaţia a trecut la un nivel de o singură cifră pe an, economia şi-a revenit mai consistent, iar PIB-ul s-a dublat în condiţiile în care salariul mediu a crescut de trei ori. Din păcate, evoluţia economiei nu a fost uniformă la nivel de ramuri industriale sau la nivel de zone din ţară. Bucureştiul, Clujul, Timişoara, Braşovul, Sibiul, Iaşiul, Ploieşti sunt marii câştigători ai ultimului deceniu, rezistând cel mai bine în criza care a lovit România din 2009 încoace.

Consumul a crescut spectaculos, fiind susţinut de salarii mai mari şi de posibilitatea de a lua credite de la bancă doar cu buletinul. Dacă numărul de angajaţi a rămas constant într-un deceniu, la 4,5 milioane, numărul de supermarketuri şi hipermarketuri a crescut de la 181 la 1.500. La polul opus, numărul elevilor care au intrat la

examenul de bacalaureat a scăzut cu 40%, iar numărul celor care l-au promovat a scăzut cu încă 40%.

În zece ani de leu greu, România a câştigat enorm în productivitate, dar a pierdut din populaţie 1,5 milioane de locuitori. În timp ce consumul de lactate şi carne a stagnat, numărul de farmacii aproape că s-a dublat, iar numărul de spitale private a crescut de la 11 la 161.

Pentru că economia nu a crescut uniform, discrepanţele salariale s-au accentuat, atât din punctul de vedere al zonelor din ţară, cât şi din punctul de vedere al domeniilor de activitate. Dacă la începutul anilor 2000 industria minieră şi cea siderurgică erau în top ca salarii, acum IT-ul este marele câştigător.

Libertatea câştigată prin  apartenenţa la NATO şi la Uniunea Europeană s-a văzut cel mai bine în ultimul deceniu, când numărul românilor care au plecat în vacanţă în străinătate a crescut de la 7 milioane la 13 milioane pe an. Numărul de decolări şi aterizări (mişcări de aeronave) pe aeroportul Otopeni a crescut de la 53.000 în 2005 la 97.000 în prezent.

În zece ani de leu greu România a bifat mai multe lucruri pozitive decât negative, spre deosebire de cei 15 ani imediat după Revoluţie. Am câştigat o economie mai bună şi mai performantă, dar am pierdut o populaţie. Am câştigat o piaţă de consum, dar fiecare are un coş diferit. Am câştigat o industrie auto şi de IT, însă am pierdut capacităţi siderurgice şi metalurgice.

Am câştigat mai mulţi bani, dar preţul apartamentelor şi al uilităţilor a crescut mult mai mult. Mulţi români trăiesc mai bine, au o casă, au o maşină, pot călători când vor, dar sunt mai îndatoraţi. Până la urmă totul se plăteşte.Întrebarea este dacă ar fi putut să fie altfel, dacă România ar fi putut să crească mult mai bine şi mai susţinut fără ca extremele să se accentueze, iar contrastele economice să fie atât de evidente. După zece ani de leu greu, senzaţia este că am fi putut să facem mai mult din punct de vedere economic la resursele financiare de care am avut parte.