Preşedintele îşi doreşte într-adevăr să-şi recupereze din autoritatea ştirbită de legile PSD, pentru că un rezultat favorabil al referendumului i-ar permite să-şi extindă cu mult principala zonă în care a înţeles să facă opoziţie până acum: atacarea în serie la CCR a legilor emise de Guvern. De aceea, întrebarea cea mai interesantă la referendum este cea privind „extinderea dreptului de a ataca ordonanţele direct la Curtea Constituţională”, extindere despre care nu în textul întrebării, ci doar în expunerea de motive despre convocarea referendumului aflăm că se referă la „dreptul altor autorităţi constituţionale de a sesiza direct Curtea Constituţională” cu privire la ordonanţele de urgenţă emise de Guvern în orice domeniu. Cel mai probabil, deşi nu se spune nimic concret nici în expunerea de motive, aceste „alte autorităţi” ar fi cele enumerate în Titlul III („Autorităţi publice”) din Constituţie, mai exact cele care acum nu pot de a sesiza direct CCR pentru ordonanţele date de Guvern: Preşedinţia, toate autorităţile publice locale, toate instanţele judecătoreşti şi CSM.

Interesant este însă că pe reţelele sociale, militanţii justiţiari cei mai înfocaţi nici măcar nu l-au amintit pe preşedintele Iohannis ca beneficiar potenţial al referendumului. La întrebările suporterilor lor despre cine ar putea fi nenumitele „autorităţi constituţionale” care ar căpăta dreptul să conteste la CCR ordonanţe de urgenţă, toţi au dat ca exemplu instituţii din justiţie (CSM sau ÎCCJ) şi în acelaşi timp l-au criticat cu mare dezamăgire pe preşedinte ba că n-a propus întrebări care să lege şi mai mult mâinile PSD în materie de legiferare (de pildă, că n-a propus ca Parlamentul să piardă şi el dreptul de a legifera în materie penală), ba că n-a cerut o înăsprire a politicii penale faţă de corupţi ori o renunţare la principiul constituţional al legii penale mai favorabile.

Astfel de idei denotă trei constante triste ale militantismului justiţiar de la noi: necunoaşterea rolului unui parlament în democraţie, slaba informare privind legislaţia penală (care a fost deja mult înăsprită de OUG 18/2016 prin care guvernul Cioloş a modificat Codul penal) şi credinţa că de vină pentru insuccesele anticorupţiei ar fi legile prea blânde şi nu incompetenţa, indolenţa şi interesele procurorilor, ale judecătorilor şi ale poliţiştilor care i-au făcut scăpaţi de procese sau de-a dreptul din ţară pe destui politicieni corupţi prin dosare prost făcute sau tărăgănate până la prescriere ori prin supraveghere în dorul lelii. Am amintit şi cu altă ocazie de un comentariu din 2014 al procuroarei Irina Kuglay (cea desemnată de Augustin Lazăr să reprezinte Parchetul la dezbateri când PSD a început în 2017 să schimbe legile justiţiei), care explicase că atunci când infracţionalitatea creşte sau nu scade, cauza nu sunt pedepsele prea mici, ci ineficienţa organelor de urmărire penală sau durata îndelungată a proceselor.

Parte dintre justiţiari au rămas adepţi ai gândirii penale mai curând de tip metaforic pe care au îmbrăţişat-o DNA şi emuli ai ei ca Ludovic Orban (CCR ia o decizie = grup infracţional organizat care trebuie arestat imediat pentru favorizarea infractorului, PSD exprimă o opţiune de politică internă sau externă = înaltă trădare sau acţiune contra statului român sancţionabilă cu dizolvarea partidului, Guvernul adoptă o ordonanţă = abuz în serviciu, campanie electorală = foloase necuvenite). Această gândire, călăuzită de principiul că represiunea penală trebuie folosită pe scară cât mai largă pentru înlocuirea clasei politice, se corelează cu un simplism al soluţiilor împărtăşit şi de simpatizanţii PSD, deşi ţintele lor sunt diferite: dacă o instituţie îi deranjează, ea ar trebui pur şi simplu ori desfiinţată, ori „depolitizată” sau să i se reducă bugetul ori componenţa, indiferent de deficitul în planul democraţiei, al statului de drept sau al autorităţii statului care ar rezulta din asta.

Aşa am văzut în fiecare an chemări la desfiinţarea CCR, a DNA şi a DIICOT, a CSM, a IJ, a SRI şi SIE, a jandarmeriei, la depolitizarea CCR sau a numirii şefilor de parchete, la tăierea finanţării pentru partide, parlament, parchete sau servicii. Începutul acestui proces l-a făcut însuşi Traian Băsescu, cu referendumul său pentru parlament unicameral şi cu număr de membri redus la 300, scopul fiind evident reducerea puterii Parlamentului în raport cu cea a Preşedinţiei. O asemenea modificare însă n-ar fi avut nevoie de o inovaţie legislativă separată pentru ca scopul urmărit să fie atins. Acum însă, pentru un succes al referendumului lui Klaus Iohannis, menit să trimită în curtea CCR orice fel de ordonanţă guvernamentală, ar fi evident nevoie de o schimbare a legii CCR, prin „depolitizare”, întrucât actuala Curte a fost acuzată mereu că ţine partea PSD, la fel cum Curtea de pe vremea lui Băsescu era acuzată că ţine partea acestuia. Şi e posibil ca la o astfel de schimbare să fi făcut aluzie Iohannis când a spus că un vot favorabil la 26 mai e doar începutul unui proces mai lung şi că încă de a doua zi vor urma efecte.

USR a lansat chiar zilele trecute un plan de reformă a CCR care vrea de-a dreptul desfiinţarea celor mai elementare dintre atribuţiile ei (Curtea nu ar mai avea dreptul să poată soluţiona conflicte juridice de natură constituţională şi nici să pronunţe decizii care implică interpretarea legilor), dar şi creşterea de la 9 la 12 a numărului membrilor, interzicerea numirii la CCR a judecătorilor care au fost membri de partide în ultimii 9 ani şi numirea de către magistraţi a jumătate dintre membri (în prezent, trei sunt numiţi de Senat, trei de Cameră şi trei de Preşedinţie). Aceste inovaţii ar avea nevoie de o revizuire a Constituţiei, chestiune greu de realizat. Mai realist, dar şi înţelegând mai bine decât USR cu ce se ocupă o curte constituţională, PNL propunea în iarnă, prin avocatul Cristian Băcanu, o lansare în dezbatere publică a modificării legii de funcţionare a CCR cu două schimbări pentru care n-ar fi nevoie de revizuirea Constituţiei: interzicerea numirii la Curte a judecătorilor care au fost membri de partide în ultimii 10 ani şi introducerea unor criterii profesionale în plus pentru numire.

După cum arăta Comisia de la Veneţia în documentul său de bază despre curţi constituţionale, există două sisteme de desemnare a membrilor, plus un al treilea, hibrid: fie numirea directă de către autorităţile politice (preşedinte, guvern), fie alegerea lor de către parlamentari dintre propunerile înaintate de preşedinte, guvern, şefii camerelor, partide sau echivalentele locale ale CSM şi ÎCCJ. Comisia preciza că numai în cazul Franţei autoritatea care numeşte membrii curţii are libertate completă de a-i selecta, fără a fi nevoie să aleagă dintre propunerile înaintate de ministrul justiţiei, de curtea însăşi sau de diverse comisii constituite în acest sens. Sistemul românesc îl urmează pe cel din Franţa în numirea a câte trei membri de către Preşedinţie, Senat şi Cameră, însă membrii desemnaţi de Senat şi Cameră nu sunt selectaţi discreţionar, ci pe bază de vot al parlamentarilor. Loc de dezbatere, comparaţie cu sisteme din alte ţări şi îmbunătăţire a sistemului de selecţie a membrilor CCR este aşadar arhisuficient.

Comparaţia cu alte ţări ar fi utilă inclusiv militanţilor justiţiari care şi-ar dori o CCR formată numai din judecători aleşi de CSM, ignorând (ori poate plăcându-le ideea) că o curte constituţională astfel „depolitizată” n-ar mai putea funcţiona ca un factor de echilibru între autorităţile statului, ci ar deveni un simplu instrument prin care puterea judecătorească ar conduce direct ţara. Pe de altă parte, experienţa conflictelor dure din jurul CSM în vremea reformelor din justiţie Băsescu-Macovei a dovedit că nici măcar dacă prin absurd membrii CCR ar fi selectaţi doar de CSM, „depolitizarea” n-ar avea loc, pentru că orice decizie care nu convine unei tabere ar fi imediat înfierată de cealaltă tabără şi ar apărea alte şi alte idei de limitare a puterilor CCR, tot cu scopul declarat de a extirpa părtinirea politică. De aceea am folosit peste tot ghilimele când am pomenit de depolitizare: de fiecare dată când o tabără politică susţine idealul depolitizării unei instituţii, ideea e de fapt doar să fie minimizat riscul ca acea instituţie să întreprindă vreo acţiune care să coincidă în vreun fel cu interesele taberei adverse.

Ar fi deci de aşteptat ca în cursul campaniei pentru referendum, preşedintele Iohannis să lămurească exact la ce se referă când spune că de a doua zi vor exista urmări ale votului: cine va obţine dreptul să atace la CCR ordonanţele, de ce crede că e în folosul ţării ca orice ordonanţă de urgenţă din orice domeniu să poată fi întârziată prin atacarea la CCR (un instrument de care şi un PSD aflat în opoziţie s-ar servi în viitor cu brio ca să pună beţe în roate unui guvern al actualei opoziţii) şi cum ar vrea să arate acea CCR căreia îi va cădea pe cap un volum atât de mare de acte. Fiindcă altminteri electoratul chiar va crede că acest referendum este doar, cum spune Raluca Turcan, „pentru a opri asaltul PSD-ALDE la justiţie”. Codul de bune practici la referendum al Comisiei de la Veneţia spune că întrebarea propusă la vot „trebuie să fie clară, să nu fie înşelătoare, să nu sugereze un răspuns; votanţii trebuie să fie informaţi de efectele referendumului; votanţii trebuie să poată răspundă întrebărilor doar cu Da, Nu sau vot alb”.