La cafeneaua din Yeniceabat, liniştea este sâcâitoare. Tăcut este şi Hasan Gormez, care îşi soarbe încet ceaiul negru tradiţional turcesc. Yeniceabat este un cătun aflat la aproximativ două ore de mers cu maşina la sud de Istanbul. „Pe vremuri, cafeneaua satului era plină de fermieri veseli. Se glumea, era forfotă“, povesteşte Gormez, în vârstă de 48 de ani. El lucrează 30 de acri de teren pe care i-a moştenit de la familia sa. „Toţi cei de aici sunt supăraţi din cauza economiei, iar copiii noştri sunt plecaţi.“

Preşedintele „Noii Turcii“, Recep Tayyip Erdogan, lăuda în gura mare înaintea alegerilor locale din 31 martie o naţiune mândră de forţa sa economică, deşi o recesiune a oprit expansiunea care a ţinut aproape neîntrerupt de la sfârşitul anului 2009. Cu toate acestea, prin reorientarea dezvoltării spre cheltuielile de consum şi spre proiectele de infrastructură urbană, Erdogan a accelerat unul dintre cele mai mari transferuri de populaţie din istoria turcă modernă, dezrădăcinând 2 milioane de oameni din lumea agrară pentru a-i arunca pe piaţa muncii din oraşele mari.

Ponderea forţei de muncă angajate în agricultură a scăzut aproape la jumătate, la 15%, în timpul celor 16 ani de la venirea la putere a lui Erdogan, în timp ce o suprafaţă de teren arabil de dimensiunea Olandei a fost scoasă din folosinţa agricolă. Pe măsură ce satele se golesc, auto-suficienţa alimentară a Turciei dispare: cea mai recentă citire a indicelui de securitate alimentară al The Economist Intelligence Unit plasează această ţară pe locul 48 din 113, sub Arabia Saudită, Qatar şi alte state unde relieful dominant este deşertul.

Erdogan şi-a început cariera de politician în anii 1990 ca primar al celui mai mare centru comercial al Turciei, Istanbul, şi şi-a construit baza de electorat din clasa muncitoare a uriaşului oraş prin dezvoltarea infrastructurii şi extinderea sprijinului social. Cu toate acestea, chiar şi centrele urbane ale Turciei au devenit terenuri de luptă pentru alegerile locale de pe 31 martie, primul test la urne pentru preşedinte de când şi-a acordat anul trecut puteri executive mult mai extinse. În Istanbul, Ankara şi alte oraşe mari, Erdogan a piedut lupta. Scăderea economică, dispariţia locurilor de muncă şi scumpirea alimentelor au fost fatale partidului celui mai puternic lider din istoria modernă a Turciei.

Abandonarea agriculturii îl bântuie acum pe Erdogan. Partidul Justiţie şi Dezvoltare (AKP), formaţiunea politică a preşedintelui, a pierdut capitala Ankara, un bastion de un sfert de secol al AKP.

Erdogan continuă să aibă o influenţă imensă în mediul rural, unde oamenii i-au îmbrăţişat încercările de desprindere de istoria recentă mai seculară a Turciei şi de a readuce ţara la o formă de guvernare centrată pe islam. Însă vânturile politice încep să bată şi împotriva preşedintelui. Cândva o putere agricolă, Turcia a devenit de-a lungul anilor dependentă de importuri de produse alimentare mai ieftine, făcând agricultura o afacere mai puţin rentabilă şi aducând-o în situaţia de a îngroşa rândurile exilaţilor de la sate. Acest lucru nu părea să conteze prea mult, până când prăbuşirea lirei din vara anului trecut a făcut preţurile alimentelor importate să explodeze, împingând inflaţia alimentară la cel mai rapid ritm din ultimul sfert de secol. „Guvernul a lăsat sectorul agricol în voia sorţii“, spune Nuri Karaca, un fermier de 71 de ani din Bursa. Bătrânul este şi şeful unei asociaţii locale de producători de carne. „Le pasă mai mult de baza de alegători din cartierele marilor oraşe decât turcii din regiunile agricole.“

Fermier şi până acum alegător loial al AKP, Erdinc Sari, în vârstă de 46 de ani, spune că a venit timpul pentru o schimbare. Anul acesta a susţinut un candidat al principalului partid de opoziţie din Bursa, o fostă capitală otomană şi al patrulea oraş al Turciei ca mărime. În parte datorită importurilor, preţul furajelor pentru animale s-a dublat în ultimii trei ani. Guvernul acordă un sprijin anual de 1.500 de lire (274 dolari), care nu acoperă nici 10% din suma pe care Sari o cheltuieşte numai pe îngrăşăminte. „Am doi copii – o fată şi un băiat“, spune el. „Nu vreau ca ei să devină fermieri, ca tatăl lor.“ AKP a câştigat totuşi alegerile în Bursa, dar la limită.

Răspunsul lui Erdogan legat de creşterea preţurilor a fost descurajarea pieţei libere şi orientarea către statul intervenţionist. Poliţia municipală a efectuat raiduri de percheziţie la depozitele şi la comercianţii cu amănuntul, învinuindu-i pe speculanţi de explozia preţurilor, în timp ce municipalităţile au creat standuri de vânzare a unor alimente sub preţul pieţei, subvenţionate de stat – o concurenţă directă pentru comercianţii cu amănuntul care au nevoie de profit pentru a supravieţui. Aprozarele cu preţ redus au devenit o linie a frontului în lupta electorală deschisă de AKP.

Acţiunile poliţiei au fost suficiente pentru a încetini ritmul ascendent al preţurilor în luna februarie. Dar chiar şi după decelerarea la o rată anuală de 29,3% în februarie, de la 31% în ianuarie, inflaţia alimentelor se menţine la mai mult de două ori faţă de prognoza băncii centrale pentru sfârşitul anului. Intervenţiile guvernamentale directe, cum ar fi ameninţarea şi urmărirea penală a băncilor sau a comercianţilor cu amănuntul care majorează preţurile, „intră în conflict cu însăşi noţiunea de economie de piaţă“, spune Cristian Maggio, şeful departamentului de cercetare a pieţei emergente al TD Securities din Londra.

Efectele prăbuşirii rapide a lirei din luna august a anului trecut continuă să ricoşeze între bănci şi producători. Întreprinderile care s-au încărcat de datorii în monedă străină, mai ales dolari, au dificultăţi în a-şi onora obligaţiile de plată de când forţa lirei slăbeşte. Susţinute prin împrumuturi, unele companii vor fi forţate să se restructureze sau să dea faliment. Producţia industrială scade precipitat din septembrie, diminuându-se în medie cu aproape 7% în fiecare lună.

Guvernul a încercat, de asemenea, să sprijine lira prin presiuni asupra băncilor în sensul ca acestea să nu permită administratorilor de fonduri străine să vândă moneda turcească. Cu numai câteva zile înainte de alegeri, Erdogan a avertizat băncile că vor fi pedepsite pentru că alimentează creşterea cererii de valută.

Cererea de credite din partea consumatorilor seacă, iar oamenii îşi dau lirele pe siguranţa dolarilor, pe care-i adună şi îi păstrează sub saltea pe măsură ce norii se adună în economie. Între timp, locurile de muncă din servicii şi construcţii care au transformat milioane de săteni în locuitori ai oraşelor dispar rapid. Şomajul creşte de opt luni; este acum 13,5%, cel mai înalt nivel din 2009 încoace.

De când şi-a pierdut locul de muncă acum şase luni, Muharrem Cinar, de 51 de ani, merge în fiecare săptămână la agenţia locală de ocupare a forţei de muncă din Ankara. Dezamăgit de fiecare dată, a fost forţat să se împrumute foarte mult de la prieteni şi familie pentru a plăti pentru educaţia copiilor săi. „Nu am fost niciodată şomer atât de mult timp“, spune el. „Azi nici măcar nu mai am bani să cumpăr pâine.“ Însă cei mai tineri dintre turci simt cel mai greu dificultăţile de pe piaţa muncii. Un sfert dintre persoanele cu vârste între 15 şi 24 de ani au nevoie de locuri de muncă. Rabia Akman, de 24 de ani, asistentă medicală cu o experienţă de patru ani, este, de asemenea, şomeră de şase luni. „Nu vreau să zic că nu am speranţe pentru viitor“, spune ea. „Dar sunt speriată.“

La Istanbul, cel mai populat oraş al Turciei, cu peste 14 milioane de locuitori, în fiecare dimineaţă femei şi bărbaţi se aşază la cozi în faţa corturilor albe – instalate de guvernul local – cu mult înainte să vină camioanele cu marfă, scrie The Atlantic. Unul este montat chiar în Piaţa Taksim din centrul oraşului, un reper al mişcărilor sociale din Turcia, al protestelor şi manifestărilor de bucurie deopotrivă. Oamenii pot cumpăra de acolo roşii, ardei şi alte legume în cantităţi limitate. Erdogan a acuzat lanţurile de supermarketuri de speculă „trădătoare“. Acestea au răspuns vânzând unele produse în pierdere sau chiar scoţând de pe rafturi unele legume prea scumpe, cum ar fi vinetele şi ardeii, pentru a nu stârni furia publicului sau a partidului. Unele magazine au introdus limite în ceea ce priveşte cantitatea de alimente pe care o persoană o poate cumpăra.

Pe lângă prăbuşirea lirei, o cauză a scumpirii alimentelor este distrugerea recoltei de o serie de furtuni care au lovit regiunile agricole în ianuarie.

„Suntem striviţi de preţurile mâncării. Însă preşedintele nostru ne ia apărarea”, spune mândră Bahariye Bulut, încovoiată de povara cartofilor cumpăraţi de la cortul alb din Taksim, pe care scrie „Luptă totală contra inflaţiei”. Bătrâna de 63 de ani se bazează pe pensia soţului ei pentru întreţinerea gospodăriei. Spune că aceste corturi sunt răspunsul la rugăciunile ei. Pentru Lutfu Guler, funcţionar public ieşit la pensie în vârstă de 75 de ani, cozile pentru mâncare sunt o încercare de a-i cumpăra pe oameni. Mai exact voturile lor. „Priviţi în jur. Toată lumea este nefericită. Aceste cozi sunt o ruşine. Am distrus totul, dar nimeni nu-şi asumă responsabilitatea. Cine a mai auzit înainte de terorism alimentar?”

La doar două străzi distanţă, Faruk se plânge că afacerile aprozarului său s-au înjumătăţit de când guvernul vinde mâncare sub preţul pieţei. „Guvernul îi atacă pe comercianţi şi pe fermieri, dar dacă eu dau faliment, încă o familie va face foamea”, spune Faruk.

Sunt zeci de aprozare cu preţuri scăzute artificial în Istanbul. Însă a îndestula în timpul unei crize populaţia unei întregi ţări este greu pentru orice partid. AKP a pierdut la limită Istanbulul, însă rezultatele alegerilor sunt umbrite de controverse.