Dacă dai o căutare după Modena pe hărţile Google, două lucruri sunt evidenţiate imediat. Primul este Muzeul Enzo Ferrari, instituţie care-l celebrează pe fondatorul legendarei mărci auto, un produs care a scos maşina din sfera de inginerie şi a transformat-o în obiect de fascinaţie globală. Al doilea este Osteria Francescana, cel mai bun produs culinar pe care o Italia, o ţară cu o istorie gastronomică inegalabilă, l-a pus pe „masa“ lumii întregi. În esenţă, Enzo Ferrari şi Massimo Bottura, omul din spatele Osteria Francescana, restaurantul care azi a devenit cel mai bun din lume, au făcut acelaşi lucru: au luat o moştenire senzaţională şi au reinventat-o. Tuşă de geniu inaccesibilă profanilor.

„Am spus povestea asta odată şi înc-o dată, dar niciodată nu mă plictisesc de ea“, răspunde Massimo Bottura la întrebarea „care este prima amintire culinară“ adresată în toamna anului trecut de După Afaceri Premium.

„Am crescut sub masa din bucătărie, acolo unde mă ascundeam de fratele meu mai mare. Bunica mea mă proteja de el cu un sucitor. Am învăţat de la o vârstă fragedă că gătitul este despre dragoste.

Şi poate, şi mai important, am învăţat acest lucru de sub masa din bucătărie de unde mă puteam uita la lume dintr-un alt unghi. Încerc mereu să mă gândesc la asta“, spune Massimo Bottura, omul cu care se confundă istoria Osteria Francescana.

Azi, restaurantul lui Massimo Bottura a devenit cel mai bun din lume, după ce doi ani la rând a ocupat poziţia secundă. Restaurantul este evaluat la trei stele Michelin. Mai multe nu există.

„Sunt foarte pasional sau cum ar spune soţia mea, sunt o persoană vulcanică. Pasiunile mele sunt mâncarea, arta şi muzica. Dacă nu aş fi devenit un chef, mi-ar fi plăcut să fiu artist sau muzician, dar gastronomia este ceva care aş spune că mai degrabă m-a găsit ea pe mine. Eram tânăr şi mă lăsasem de şcoală. Nu ştiam ce voiam să fac. La acel moment, fratele meu, care era mai pasionat de gătit decât eram eu, m-a dus la o mică trattorie la periferia Modenei. Era de vânzare. Două săptămâni mai târziu, eram în sala de mese împingând un cărucior cu cărnuri fierte. Am intrat în bucătărie şi nu am mai ieşit din acel moment.“

Cititi mai multe pe www.zf.ro