„Încă de mică, am fost învăţată să ţin cont de părerea tuturor, să încerc să nu greşesc nimănui cu nimic, să fiu respectuoasă şi corectă.

Relaţia cu părinţii a fost minunată în copilărie şi digerabilă în adolescenţă şi tinereţe.

Mereu mi-au spus ce să fac şi ce este bine pentru mine, însă, odată cu înaintarea în vârstă, am ajuns să mă simt din ce în ce mai rău, mai singură, mai abătută şi lipsită de dorinţa de a mai face ceva.

Aşa am ajuns să apelez la psihoterapie. Nu înţelegeam de ce aveam tendinţa de a vedea totul în negru, de ce nu mă mai mulţumea nimic, cu toate că, din perspectiva celor care mă cunoşteau, aveam tot ce îmi trebuie.

Pe de altă parte, ai mei erau foarte nemulţumiţi de mine, cu toate că nu lipseam la mesele de weekend, îi ajutam la cumpărături, mă îngrijeam de nevoile lor de sănătate, dar le eram şi un soi de entertainer. Luam bilete la film, la spectacole de teatru şi concerte, unde mergeam împreună.

Primul lucru de care mi-am dat seama, după începerea terapiei, a fost faptul că pentru părinţii mei eram încă un copil model, însă la vârsta mea încă nu învăţasem să am grijă şi de mine, de nevoile mele. Chiar dacă îmi reproşau faptul că nu am o relaţie, îmi creaseră atât de multe obligaţii, încât, practic, nu mai aveam timp de mine.

Cititi mai multe pe www.csid.ro