Potrivit reprezentanţilor editurii Polirom, traducerea din limba engleză a volumului şi notele au fost realizate de Ada Tanasă.

Cartea "Palatul Puricilor" va fi disponibilă şi în ediţie digitală.

"Palatul Puricilor" foloseşte cu ingeniozitate păienjenişul istoriilor din "O mie şi una de nopţi", ramificând naraţiunea principală în numeroase poveşti, care de care mai neaşteptată şi mai uimitoare. Ceea ce leagă toate aceste întâmplări este locul în care se petrec - Palatul Bomboană, o clădire de apartamente de pe strada Cabal, construită pe la jumătatea secolului al XX-lea de un cuplu de imigranţi ruşi. Altădată plin de farmec şi cu personalitate, acum căzut în paragină, invadat de gunoaie şi de paraziţi de toate soiurile, Palatul Puricilor, aşa cum a ajuns să fie poreclit, este populat de personaje curioase, de la pitoreştii coafori Celal şi Cemal la obsedata de curăţenie Tijen Igienă, familia Fiii-cei-iuţi-din-fire, urmărită de blestemul nasurilor, sau frumoasa Amantă Tristă. "Palatul Puricilor" este, de fapt, o metaforă a Istanbulului, cu amestecul lui de vechi şi nou, splendoare şi mizerie şi diversitatea lui culturală cuceritoare.

"Elif Shafak are talentul rar de a găsi scenele cele mai ascunse, mai tainice, ale Istanbulului, unde numeroase rămăşiţe ale culturii vechiului Imperiu Otoman răsar în arborele genealogic al oricărei familii turce", potrivit The New York Times Book Review.

De asemenea, publicaţia The Independent notează: "«Palatul Puricilor» este începutul unei călătorii neobosite, uneori amuzante, alteori amestecând farsa cu pasiunea, în trecutul Turciei".

Scriitoare de origine turcă Elif Shafak s-a născut în Franţa, la Strasbourg, în 1971. Şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în Spania, apoi a revenit în Turcia, împreună cu familia sa. În prezent, este profesor la Departamentul de Studii despre Orientul Apropiat al Universităţii din Arizona. A debutat în literatură în 1994, cu povestirea "Kem Gözlere Anadolu", însă a obţinut succesul şi recunoaşterea publicului turc cu primul său roman, "Sufiţii", publicat în 1997. Cel de-al doilea roman, "Oglinzile oraşului", publicat în 1999 şi distins în 2000 cu premiul Uniunii Scriitorilor Turci, a impus-o definitiv în literatura turcă. Acestuia i-au urmat "Privirea" (2000) şi "Palatul Puricilor" (2002). La editura Polirom i-au apărut romanele "Bastarda Istanbulului" (2007, 2012, 2013), "Sfântul nebuniilor incipiente" (2009), "Cele patruzeci de legi ale iubirii" (2011, 2014), "Lapte negru" (2012) şi "Onoare" (2013).

FRAGMENT din romanul "Palatul Puricilor", de Elif Shafak

— Of, Doamne, cu ce am greşit ca să merităm duhoarea asta ? Trăim pur şi simplu în gunoi. Nu mai e mult până începem să scurmăm prin el precum cocoşii.

Cel care rostea aceste cuvinte era nimeni altul decât Cemal şi, de fiecare dată când Cemal spunea ceva în salonul de coafură, izbucneau îndată hohote de râs, unele sincere, altele politicoase. Totuşi de data asta nu s a întâmplat aşa. Dimpotrivă, de cum a închis gura, s a aşternut o tăcere apăsătoare.

Aici asemenea tăceri desăvârşite erau rare precum rubinele. Ca să se facă linişte, feluritele zgomote stradale trebuiau să înceteze ca prin farmec în acelaşi timp. Claxoanele asurzitoare ale maşinilor care o luau pe strada Cabal pentru a evita blocajul din trafic de pe bulevard, doar ca să se înfunde şi aici, strigătele vânzătorului de lubeniţe de la taraba din colţ şi ale competitorului său care făcea ocolul cartierului într o furgonetă prăpădită (cu un difuzor ce putea fi auzit în acelaşi loc la fiecare douăzeci de minute)… şi să nu uităm de ţipetele copiilor care se îngrămădeau în locul de joacă mare cât o nucă, înghesuit între casele de raport şi alcătuit din două leagăne, un balansoar şi un tobogan din tablă şubredă, care atunci când se încălzea la soare, le încingea fundurile celor ce se dădeau pe el… Toate aceste părţi trebuiau să se pună de acord şi să amuţească în acelaşi timp.

Iar cum sursele de zgomot dinăuntrul salonului de coafură erau la fel de numeroase precum cele din lumea de afară, ca să domnească o linişte desăvârşită, chiar şi pentru un scurt răstimp, şi aici trebuia să se întâmple o serie de lucruri cu totul extraordinare. Televizorul din colţ, care era veşnic deschis la acelaşi canal cu muzică, trebuia să amuţească măcar o clipă – un fapt întâmplător, ce se putea petrece numai în cele câteva minute când se lua lumina, căci generatorul dădea rateuri, ori vreo clientă se aşeza din greşeală pe telecomandă. Mugetul aerului în föhnuri, zumzetul monoton al uscătoarelor mari, aşezate pe capetele clientelor ca nişte turbane transparente de mare vizir, bolborositul neîntrerupt al samovarului din bucătărie, bâzâitul mecanic al ventilatorului din tavan, foşnetul bucăţilor de folie de aluminiu înfăşurate una câte una, pentru a colora şi a nuanţa şuviţe de păr, zgomotul apei împroşcate când cineva era spălat pe cap, cicăleala clientei căreia apa cu care i se spăla părul i se părea dintr odată fie prea fierbinte, fie prea rece, hârşâitul iritant al pilei pe unghii, sfârâitul cerii din camera de epilat, fâşâitul măturii şi al pămătufului, scoase neîntrerupt ca să măture părul tuns, şi taifasurile ce se stingeau şi se însufleţeau iar prin alăturarea unor noi participanţi, adesea niciodată isprăvite sau încheiate… ca să se aştearnă o linişte desăvârşită peste salonul de coafură, toate acestea trebuiau să înceteze simultan şi să rămână aşa. Sigur, pe deasupra şi Cemal trebuia să se oprească din vorbit.

Totuşi lumea e plină de miracole. Cel puţin Palatul Bomboană este. Deodată nori bucălaţi de tăcere, de origine necunoscută, s au îngrămădit în încăpere prin ferestrele larg deschise şi, ca un amortizor, s au întins peste toate sursele de zgomot. În acea tăcere fără cusur, Celal, cel de al doilea coafor al salonului, a oftat plin de recunoştinţă. Nu i plăcuseră niciodată zarva şi agitaţia sau pălăvrăgeala zgomotoasă care ţinea zi şi noapte, însă nu avea ce face. La urma urmei, cel care declanşase tot acest katzenjammer  [Zgomot puternic din diverse surse – din germanul Katzenjammer („vaiere de pisică“), ce înseamnă nervozitate sau stare proastă, în urma unei beţii (în germ., în orig.) (n.a.).] obositor pe care trebuia să l îndure întreaga zi era nimeni altul decât fratele lui geamăn, născut din acelaşi ou cu el. Cemal vorbea groaznic de mult. Mereu simţea dorinţa de a vorbi şi mereu avea un subiect pregătit. Pălăvrăgea toată ziua cu clientele (fără să i pese de accentul lui stricat în turcă, de care nu izbutise încă să scape), stătea cu un ochi la televizor ca să critice orice videoclip muzical, îi dojenea întruna pe ucenici, trăgea cu urechea la discuţiile celorlalţi ca să şi dea cu părerea fără a fi întrebat – şi făcea astea nu într o anumită ordine, ci toate în acelaşi timp…

Totuşi Celal nu se putea supăra pe el. Asemenea multor oameni care şi închipuie că de fapt copilăria mezinului a fost mai grea decât a lor, Celal nutrea o iubire duioasă pentru fratele lui mai mic cu trei minute şi jumătate. În copilărie gemenii fuseseră despărţiţi. Celal şi maică sa rămăseseră la sat, într un pântec sufocant, dar afectuos, mărginit, dar ocrotit, întotdeauna unde le era locul şi atât cât li se întindeau rădăcinile. Pe de altă parte, Cemal plecase în Australia împreună cu tatăl lui – dezinhibat, dar vulnerabil, într un univers fără margini, însă în întregime solitar, vorbind într o limbă înstrăinată şi întotdeauna pe jumătate sedentar, pe jumătate nomad. Odată cu întoarcerea neaşteptată a lui Cemal în Turcia, drumurile lor despărţite cu duritate se întâlniseră din nou după o tinereţe petrecută departe unul de altul. Rudele lor crezuseră toate că motivul acestei întoarceri subite nu putea fi decât „dorul de casă“ şi de aceea îl iertaseră pe Cemal pentru că acum mulţi ani nu venise la înmormântarea mamei lui. Adevărul e că starea de lucruri dintr o ţară e întotdeauna dreasă de percepţiile cetăţenilor ei. Locuitorilor din ţările mai puţin dezvoltate le place să i iubească pe cei care, după ce au petrecut ani de zile într o ţară dezvoltată, în ciuda faptului că au posibilitatea să rămână acolo, se întorc în schimb să trăiască alături de ei. De cum se întorsese la Istanbul, Cemal beneficiase şi el de această iubire specifică, rezervată creştinilor care se convertesc la islamism, străinilor care se stabilesc în Turcia, turiştilor care îşi petrec vacanţele aici în fiecare an şi, mai presus de toate, femeilor occidentale măritate cu turci şi care acceptă să le pună copiilor lor nume turceşti.