Arhitectul Mihai Radu a plecat din România acum aproape patru decenii, cu destinaţia New York. Cu multă muncă şi un dram de noroc, a reuşit să îşi construiască în oraşul care nu doarme niciodată o carieră în arhitectură, deşi atunci când plecase din ţară era abia anul II la facultate.

Mihai Radu a lucrat alături de unul dintre cei mai mari arhitecţi ai lumii – I.M. Pei –, dar şi în cadrul unor birouri care au pus pe scena mondială proiecte comerciale, de office sau rezidenţiale menite să schimbe faţa locurilor care le găzduiesc. După o vreme însă, a decis că nu e suficient, aşa că şi-a deschis propriul lui birou de arhitectură în Marele Măr. Acum, amprenta sa stă pe clădiri desenate pentru ONU, universitatea NYU sau Banca Mondială, biroul de arhitectură ce poartă numele fondatorului având an de an circa 40 de proiecte. Deşi îşi promisese că nu o va face, mai târziu s-a întors – parţial – acasă, la Bucureşti, unde a deschis un alt birou. Ia în calcul să revină definitiv în România?

„Soţia şi copiii mei locuiesc în SUA, aşa că nu ar fi un gând realist să mă întorc definitiv în România.” Totuşi, vine aici frecvent, o dată la câteva luni vizitează biroul de la Bucureşti. „Sunt în contact permanent cu România. Planurile mele de viitor arată cam aşa: după ce copiii mei vor fi terminat studiile universitare vom veni să petrecem câteva luni pe an în România.”

Mihai Radu a plecat din ţară în 1981, când era student în anul II la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu. A petrecut patru luni la Roma, perioadă în care a aşteptat viza de Statele Unite, iar următoarea oprire a fost New York.

„În primele luni am făcut tot felul de joburi, timp în care, în paralel, îmi pregăteam portofoliul şi îmi căutam de lucru în domeniul arhitecturii.” Ca în orice în viaţă, norocul a jucat un rol important pentru el. Nu la multă vreme după ce a ajuns în SUA, un prieten i-a spus să meargă la etajul al 9-lea al clădirii de la adresa Madison Avenue 600, unde urma să aibă interviu cu un arhitect.

„Când uşile s-au deschis, am văzut că în faţa mea stătea înscris logo-ul I.M. Pei Architects. Nu am găsit curajul să cobor din lift, aşa că uşile s-au închis şi am plecat mai departe către etajele superioare.” A verificat încă o dată adresa şi a văzut că de fapt ajunsese bine, acolo unde trebuia.

„Nu-mi venea însă să cred că urma să mă întâlnesc şi să am interviu cu I.M. Pei, un arhitect cunoscut la nivel internaţional.” Şi totuşi, interviul a decurs bine şi l-au angajat.

Arhitectul chinezo-american – care a decedat în primăvara acestui an la vârsta de 98 de ani – este cunoscut pentru că a creionat piramida de sticlă din faţa muzeului Luvru (o lucrare controversată la vremea respectivă, în anii ’80), dar şi Muzeul de Artă Islamică din Qatar şi multe altele. De altfel, în 1983 el a câştigat premiul Pritzker, echivalentul Nobelului în arhitectură.

„Am lucrat pentru el timp de şapte ani, am lucrat pentru proiecte precum Muzeul Luvru (piramida de sticlă - n.red.), New York City Convention Center şi câteva clădiri de birouri din New York şi Los Angeles. În perioada aceea mi-am şi finalizat studiile de arhitectură la Institutul Pratt.”

După anii pe care i-a petrecut alături de Pei, Mihai Radu a decis că e momentul să câştige mai mulţi bani, aşa că a ales să se mute la un birou corporate de mari dimensiuni, mai exact SHC Architects, unde a devenit associate partner şi unde a lucrat la un proiect major din Londra, numit Spitalfields Market (o piaţă de mari dimensiuni). După aproximativ patru ani a făcut o nouă mutare în carieră, a schimbat biroul cu Richard Meier Architects şi astfel a revenit la Paris pentru a lucra la sediul central al televiziunii Canal+. A urmat apoi un proiect la Haga. „Ajunsesem într-un moment al carierei în care am cosiderat că am lucrat prea mult pentru alte birouri de arhitectură – faimoase sau nu – aşa că mi-am deschis propriul meu business. Am creionat proiecte majore, dar am făcut şi renovări de apartamente.” Încet, dar sigur, biroul a crescut şi a ajuns să fie implicat în lucrări de top, spune fondatorul său. „În ultimii 20 de ani am construit proiecte în America de Nord şi de Sud, în Europa sau Africa.”

În 1997, Mihai Radu a deschis propriul birou de arhitectură, împreună cu un partener. Îşi pierduse entuziasmul şi interesul să lucreze pentru marii jucători din domeniu, spune el. Simţea la momentul acela că meseria de arhitect presupune să te implici în toate aspectele profesiei şi nu doar să faci design. „Aveam nevoie de ceva captivant şi care să mă stimuleze ca arhitect şi cred că nimic nu e mai potrivit decât să îţi deschizi un business în domeniu atunci când nu ai nicio pregătire să faci asta.”

Din păcate, munca în birourile de arhitectură de renume nu e suficientă pentru a te pregăti pentru ce urmează când îţi lansezi propriul business, povesteşte românul.

La început a fost dificil, dar ca orice în viaţă, cu cât exersezi şi cu cât faci lucrurile mai bine, cu atât începi să te pricepi mai bine. „Pentru noi, lucrurile au început să funcţioneze când am început să câştigăm proiecte mai mari, mai interesante.”

De-a lungul anilor biroul de arhitectură Mihai Radu Architects a reuşit să adune în portofoliu proiecte variate, de la construcţii noi la design de interior.

„Realizăm mai bine de 40 de lucrări pe an. În Statele Unite am lucrat pentru Dow Jones, ONU, Coca-Cola/Vitamin Water, universitatea NYU, World Monuments Fund, Banca Mondială şi alţii.”

În România, printre cele mai importante proiecte se numără complexul Băneasa din nordul Capitalei, Muzeul Brâncuşi (casa-muzeu), lucrarea de restaurare a monumentelor lui Brâncuşi de la Târgu-Jiu, Piteşti Business Center şi Ştefan Cel Mare Building (a dezvoltatorului imobiliar Forte Partners). „Tot noi ne-am ocupat de realizarea planului pentru centrul oraşului Sibiu.”

Jobul actual al lui Mihai Radu e divizat astfel: 60% reprezintă activităţile de marketing şi zona administrativă şi doar 40% este partea de design. „De regulă ajung la birou în jurul orei 10 şi încep să ţip la angajaţi. Glumesc!” Dimineaţa are de regulă întâlniri cu diferiţi clienţi. Apoi, după prânz discută cu angajaţii despre design sau alte probleme legate de birou. Abia apoi începe munca de arhitect. „După ora 6 continui să fac design, dar în compania unui trabuc şi a unei licori aromate cu multe grade.”

În prezent arhitectul român are birouri la New York şi la Bucureşti, iar numărul de angajaţi variază între 15 şi 30 în funcţie de mediul economic de la un moment dat. Astfel, Mihai Radu s-a întors în ţară deşi jurase că nu o va face. „Am plecat din România în 1981 pentru că mă săturasem să îngheţ de frig în apartamentul unde locuiam şi mă săturasem să fac muncă de voluntariat. Glumesc (parţial – n.red.). De fapt am plecat pentru că nu vedeam un viitor în România lui Ceauşescu.” Dacă cineva i-ar fi spus că în nici zece ani liderii de atunci urma să fie împuşcaţi i-ar fi replicat că e nebun. Un alt motiv pentru care a plecat a fost acela că acasă, zilnic, familia sa primea în vizită artişti care veneau să stea la un pahar de vorbă cu tatăl său şi care se plângeau de faptul că geniul lor nu era recunoscut din cauza regimului. Ironia face că mulţi dintre acei artişti au avut ocazia să plece şi totuşi mereu s-au întors, explică el. „Eu nu puteam înţelege acest raţionament, aşa că mi-am spus că trebuie să plec şi să nu mă mai întorc. Am vrut să pot să spun – pe patul morţii – că am făcut tot ce am putut fără să încerc să găsesc scuze pentru eşecurile mele. Pentru a sumariza totul într-un mod mai puţin poetic, voiam să pot fi liber să fac tot ce îmi doream.”

Acum însă, vine în România frecvent, chiar la fiecare lună şi jumătate sau la două luni. „Aşa că nu pot spune că s-au schimbat multe de la ultima mea vizită. Dacă ne gândim la cât s-a schimbat România de când am plecat prima dată, atunci răspunsul meu este mult şi în bine.”

Când vine vorba de acasă, cel mai dor din România îi e de sarmale, zice el râzând. De fapt îi e dor de bucuria de a trăi a românilor, de simţul umorului şi de creativitatea oamenilor de aici. Plus că de fiecare dată când îi e dor de sarmale le mănâncă chiar la New York.

„Pentru iubitorii de gastronomie, New Yorkul este tărâmul tuturor posibilităţilor. Poţi mânca orice îţi doreşti, de la hotdogi Nathan la o cină într-un restaurant cu 3 stele Michelin (maximul posibil – n.red.).” Poţi mânca ceva diferit în fiecare zi la New York, de la preparatele gastronomiei franţuzeşti la mâncare etiopiană.

„O dată pe lună, când merg la masă cu câţiva colegi expaţi, alegem un local românesc – Romanian Garden – unde ne delectăm cu sarmale, ardei umpluţi şi papanaşi cu dulceaţă de vişine.”

Când vine vorba de cafea, New Yorkul nu stă la fel de bine ca în cazul gastronomiei. Oraşul este acasă pentru Starbucks, care este a doua cea mai supraevaluată şi scumpă cafea din lume, după Kopi Luwak (în cazul acesteia din urmă, boabele de cafea sunt înghiţite şi digerate de un civet – un animal care a fost asemănat cu o pisică –, iar apoi sunt pregătite de cunoscători), în opinia arhitectului român. „Eu personal prefer localurile intime din Little Italy sau dinerurile tradiţionale care oferă cafea la pachet. Nu cred că am mai băut de ani de zile o cafea de la Starbucks.” Pe piaţa din România Starbucks este lider cu câteva zeci de cafenele. Numărul brandurilor internaţionale nu este foarte mare pe acest segment de piaţă pe plan local, însă pofta pentru cafea şi pentru ieşit în oraş a românilor din marile urbe i-a convins pe mulţi antreprenori tineri să deschidă în ultimii ani zeci de mici cafenele de specialitate, aşa că piaţa se diversifică.

Există totuşi şi un aspect în privinţa căruia New Yorkul şi Bucureştiul se aseamănă, în opinia lui Mihai Radu: traficul este la fel de aglomerat. Avantajul este că peste ocean transportul public este bine pus la punct şi ai opţiuni pentru a evita traficul.

„Dacă ar fi să aleg trei lucruri care ar trebui îmbunătăţite în România aş începe clar cu birocraţia. Ar trebui să se renunţe la sisteme complicate de PUZ, PUD sau CU. Departamentele locale de planificare urbană trebuie să aibă o coerenţă în gândire.” Numărul de aprobări şi avize necesare pentru clădiri ar trebui redus sau procesul ar trebui centralizat pentru a putea obţine mai multe documente mai repede. În unele cazuri trebuie să aştepţi luni de zile pentru unele avize şi nici nu le poţi primi pe toate odată, adaugă el. Opinia sa este împărtăşită de altfel de mai mulţi investitori din imobiliare, retail şi nu numai, care afirmă că de multe ori termenul anunţat pentru un proiect este dat peste cap de întârzierea aprobărilor.

„Construcţia oricărui nou proiect presupune mult timp pierdut cu birocraţia. E ridicol să dureze la fel de mult timp să iei aprobările şi să construieşti. E ceva fundamental greşit aici. A, şi încă ceva de care nu mi-e dor este văicăreala, românii se plâng mult şi sunt cunoscuţi pentru asta.”

Totuşi, arhitectul Mihai Radu consideră că România are un potenţial uriaş ce poate fi exploatat, dar pentru asta trebuie să reuşim să ţinem acasă talentele, trebuie ca economia să le ofere oamenilor buni mai multe oportunităţi pentru a avea succes la ei acasă. Atunci nu ar mai avea motive să plece în Europa de Vest. „Eu personal nu văd că Europa de Vest se îndreaptă într-o direcţie îmbucurătoare. Pentru generaţia tânără, viitorul este acasă”, conchide el.