„Odată cu noul meu statut de «femeie divorţată şi cu un copil» a început adevărata mea luptă cu viaţa. După un lung şir de detaşări-restructurări-schimbări de serviciu şi de oraş, mergea din rău în mai rău. Şi nu-mi doream decât să-mi pot creşte copilul, să-i ofer un trai decent… Uneori chiar credeam că reuşesc.

În Canada eu sînt de 2 ani, soţul de 15 ani. El se simte «acasă» acum. Eu mai am de lucru la capitolul ăsta. Îmi place Canada, natura ei şi felul deschis al oamenilor de a te privi, de a te primi printre ei. Îmi plac funcţionalitatea ei şi puterea oamenilor de a ştii să preţuiască fiecare clipă a vieţii.

Aici e primul loc unde mi se pare că «imigrant» sună ca «Hei, prietene!». Şi totuşi, aici eu nu voi fi niciodată «acasă». Şi în planurile noastre de viitor stă şi o posibila întoarcere acasă, acolo, în România. Nu acum, dar la bătrîneţe… Doi pensionari, pe prispa unei case maramureşene, între dealurile de la poalele Pietrosului… Un vis care poate rămâne mereu la stadiul de vis, dacă în România nu se schimbă nimic în bine.

Sincer, eu îmi pierd speranţa, încet şi dureros, cu fiecare zi, cu fiecare ştire pe care o citesc de acolo, cu fiecare mârşăvie facută de cei care linşează ţara şi pe cei care mai cred în ea. Mă doare România ca o rană deschisă…

Ce ar trebui schimbat pentru a vrea să ne întoarcem acasă? Doamne, atât de multe încât mi-e mai uşor să spun «Totul!».

Mentalitatea. Atunci când românii vor înceta a se mai complace în aşteptarea schimbării care trebuie să vină întotdeauna de la ceilalţi, scuturându-se de răspundere cu de-acum tradiţionalul «Eu nu pot schimba nimic singur. Asta e, ferească Dumnezeu de mai rău!»,

atunci când hoţia şi corupţia vor fi tratate ca exact ceea ce sunt şi nu ca virtuţi, atunci când oamenii vor putea lucra pentru a trăi şi nu invers (a trăi, nu a exista!), atunci când vor înceta să mai arunce pisica moartă dintr-o curte într-alta şi îşi vor asuma responsabilitatea la modul serios, atunci când românii îşi vor reaminti că ei sunt, prin definiţie şi tradiţie, omenoşi, cinstiţi, harnici, iubitori de aproapele lor şi nu călcători peste cadavre ca aceea mână de lichele care otrăvesc cu duhoarea lor cam tot ce a mai rămas bun şi frumos în ţară…, atunci, exact atunci, nicio secundă mai târziu, eu şi soţul ne vom cumpăra biletele spre România. Doar dus“.