Că tot au revenit în actualitate conflictele internaţionale, niciunul nu a perturbat atât de puţin ordinea globală ca „războaiele whiskyului”, în care Canada şi Danemarca s-au înfruntat timp de patru decenii, scrie The Economist.

A izbucnit în 1984. Improbabilul conflict a implicat o insulă de un kilometru pătrat din mijlocul unui canal arctic îngheţat, care marchează graniţa dintre Groenlanda (acum o parte autonomă a Danemarcei) şi teritoriul canadian Nunavut. Ambele părţi au presupus că stânca este a lor. Ceea ce ar fi putut fi considerat un casus belli de către ţările mai mici a devenit, pentru cuplul nordic, un exerciţiu de civilizaţie diplomatică. Oficialii canadieni care au vizitat insula au marcat teritoriul lăsând acolo whisky şi steaguri. Danezii şi-au afirmat suveranitatea înghiţind alcoolul şi lăsând la schimb rachiu, pentru ca oficialii canadieni să sufere după beţia dată de băutura tare. În loc de focuri de puşcă trase, ocazional au fost schimbate scrisori politicoase. Când cearta a devenit obositoare, un grup de lucru a muncit ani de zile, convenind ca insula să fie împărţită în două, de la mijloc. Ostilităţile s-au încheiat astfel în 2022. Cu duşmani ca aceştia, cine mai are nevoie de prieteni?

După cum se dovedeşte, atât Europa, cât şi Canada ar putea ieşi în lumea largă pentru a căuta alianţe îmbunătăţite. Întoarcerea lui Donald Trump la Casa Albă pe 20 ianuarie a adus perspectiva extinderii războaielor comerciale şi a naţionalismului agresiv în politica externă. Nervii zvâcnesc de ambele maluri ale Atlanticului de Nord. Statele de la marginea Uniunii Europene îşi regândesc legăturile cu clubul european. Elveţia a fost de acord cu o alianţă mai strânsă, iar Islanda va organiza un referendum în 2027 privind aderarea. Groenlanda, care a părăsit UE în 1985, după ce şi-a câştigat autonomia faţă de Danemarca, ar putea lua în considerare reintegrarea, având în vedere obsesia lui Donald Trump pentru ea. Dar Canada poate avea cele mai multe motive de îngrijorare. Trump îşi înţeapă vecinul sugerând că este pe cale să devină cel de-al 51-lea stat al Americii şi se referă la prim-ministrul canadian numindu-l „guvernatorul Justin Trudeau”. 

Canada şi Uniunea Europeană au nevoi complementare – UE are nevoie de spaţiu şi resurse, Canada are nevoie de oameni. Extinderea ar tripla suprafaţa UE şi ar adăuga doar 40 de milioane de locuitori la populaţia actuală de 440 de milioane.

În aceste condiţii, oficialii de la Ottawa şi din capitalele UE au făcut schimb de idei despre cum să se ocupe de o altă luptă a preşedintelui Trump. Charlemagne (aşa cum este cunoscută o coloană editorială din revista The Economist, dedicată afacerilor europene şi care se identifică cu editorialistul Stanley Pignal), care se bucură atât de moştenire europeană, cât şi canadiană, are pregătită o soluţie pentru problemele ambelor state: UE ar trebui să invite Canada să devină al 28-lea membru al său. Ideea (nu chiar atât de simplă) pentru CanadEU îl precede pe preşedintele Trump. Pe scurt, Canada este o ţară întinsă şi binecuvântată cu resurse naturale, dar relativ puţini locuitori, în timp ce UE este mică, înghesuită şi săracă în minerale. Sigur, regulile UE rezervă calitatea de membru „statelor europene”. Cu toate acestea, în ciuda unui ataşament rezidual faţă de spiritul de frontieră, canadienii pot fi consideraţi cetăţeni europeni de onoare. Ţara a îndurat trei seturi de colonişti de pe bătrânul continent, începând cu o scurtă incursiune vikingă. La fel ca europenii, canadienii cred că pieţele funcţionează, dar trebuie să fie temperate de statele providenţă. Guvernele lor oferă cetăţenilor acorduri similare: taxe mari, politici parlamentare dezordonate (Canada ar putea avea în curând un nou „guvernator”, având în vedere lipsa de popularitate a domnului Trudeau) şi standarde de viaţă bune pentru aproape toţi. Ambele ţări fac comerţ deschis, îşi fac griji pentru încălzirea globală şi nu le plac armele, pedeapsa cu moartea şi agresiunea rusească. Însă Europa are mai multe de câştigat dintr-o legătură cu Canada decât accesul la rezerva strategică de sirop de arţar a Quebecului. Europenii pot fi cumpăraţi pentru a accepta extinderea prin perspectiva ca uniunea lor să îşi tripleze suprafaţa în timp ce adaugă doar 40 de milioane de canadieni la o populaţie de 440 de milioane. UE ar trece de la o densitate a populaţiei nu departe de cea a Chinei la cea a Americii – presupunând că suficienţi greci sau belgieni se vor oferi voluntari pentru a trăi în condiţii destul de reci. 

„Războiul whiskyului” dintre Canada şi Danemarca a fost un conflict paşnic pentru o insulă din zona arctică, rezolvat printr-un schimb simbolic de băuturi alcoolice şi împărţirea teritoriului în 2022.

Europa duce, de asemenea, lipsă de energie, în timp ce Canada are o grămadă de petrol, gaze şi hidroenergie. Un nou venit bogat ar ajuta finanţele UE. Franţa, reticentă din punct de vedere istoric să permită extinderea UE, ar profita de şansa venirii unui nou membru vorbitor de limbă franceză – deşi s-ar putea mulţumi să primească doar Quebecul francofon, care mormăie din nou despre secesiune. Primirea regelui Charles al III-lea, şeful statului canadian, la discuţiile de socializare ale UE le-ar face pe plac celor care încă deplâng Brexitul. Europenii ar putea învăţa de la Canada cum să permită imigraţia într-o manieră pe care populaţia mai degrabă o acceptă decât o tolerează, deşi o criză de locuinţe a afectat acest consens în ultimul timp. Tratamentul incluziv al Canadei asupra popoarelor sale indigene, cel puţin în ultimele decenii, ar putea fi emulat de europeni (deşi canadienii Primelor Naţiuni – băştinaşii - ar putea obiecta în mod justificat faţă de legături mai strânse cu foştii colonişti). Legăturile Canadei cu Pacificul, mulţumită parţial fluxurilor mari de migranţi din Asia, ar completa focusul regional al Europei. Euro ar părea mult mai global dacă ar fi acceptat la Vancouver. 

Canada şi UE împărtăşesc valori comune, precum democraţia, statul de drept, piaţa liberă şi politicile sociale puternice. Ambele sunt împotriva armelor, pedepsei cu moartea şi agresiunii ruseşti.

Europa are câteva lecţii proprii pentru Canada, care ar putea arăta beneficiile apartenenţei la UE pentru propria populaţie. Maşinăria antitrust de la Bruxelles a făcut o treabă bună menţinând concurenţa vibrantă în domenii precum cel bancar, companiile aeriene şi telecomunicaţiile, oferind europenilor contracte mai bune decât obţin canadienii. Canada vorbeşte despre reducerea emisiilor de carbon, dar încă nu a trecut la a face acest lucru cu adevărat, în timp ce emisiile Europei au scăzut cu peste o treime faţă de vârful lor. Ţările UE şi-au dat seama cum să creeze o piaţă unică (oricât de defectuoasă este aceasta) care facilitează comerţul între ele mai mult decât au parte adesea firmele canadiene când fac tranzacţii în cele 13 provincii şi teritorii ale naţiunii lor. Membrii europeni ai NATO în ansamblu cheltuiesc acum peste 2% din PIB pentru apărare, îndeplinind ţinta stabilită de alianţă în 2014. Canada se află la un procent mai slab, de 1,4%. Din păcate, Europa încă insistă că UE este doar pentru europeni. Canada ar fi reticentă să se alăture unei uniuni vamale care ar pune în pericol legăturile sale comerciale vitale cu America. CanadEU rămâne doar un experiment de gândire geopolitică, dar asta nu exclude o relaţie din ce în ce mai strânsă. Canada participă deja la mai multe scheme europene, cum ar fi mobilitatea militară şi călătoriile în spaţiu. S-ar putea face mai mult: gazele Canadei nu pot ajunge pe ţărmurile UE din cauza lipsei infrastructurii de transport de GNL. 

Acordul comercial Canada-UE, adoptat în 2017, este cel mai ambiţios al blocului comunitar, dar rămâne în aplicare „provizorie”; zece ţări UE nu i-au ratificat încă măsurile cu anvergura cea mai mare. Chiar dacă nu lasă Canada să intre în club, europenii ar putea începe prin a adopta această înţelegere. Pignal a scris aceste lucruri în The Economist la începutul lunii ianuarie, iar articolul său a stârnit o mică rafală de entuziasm online: un fost purtător de cuvânt al Ambasadei Canadei la Paris a susţinut ideea, la fel ca şi un şef al mişcării pro-UE din Marea Britanie. Până şi un fost ministru de externe german a părut că sare la bord, scrie CBC. „Glumă, dezordine, propunere reală? Este greu de spus”, se poate citi într-o coloană a cotidianului La Presse din Montreal. „Dar cu un preşedinte american acum de-a dreptul ostil Canadei, o apropiere de Europa este departe de a fi lipsită de sens”. Dar este posibilă aderarea Canadei la UE? Articolul 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană spune că poate fi membru „orice stat european care respectă şi se angajează să promoveze demnitatea umană, libertatea, democraţia, egalitatea, statul de drept şi respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor”. 

Canada are resurse naturale vaste, inclusiv petrol, gaze şi hidroenergie, de care Europa duce lipsă. Europa are expertiză în reglementarea pieţei şi politicile de mediu, unde Canada rămâne în urmă.

Ceea ce nu face este să definească termenul de european. „Ceea ce reprezintă o ţară europeană este lăsat pe seama deciziilor politice”, a spus Dimitrios Argyroulis, cercetător la Institutul de studii europene de la Universitatea Libre de Bruxelles din Belgia. O singură dată o ţară din afara Europei a încercat să se alăture clubului. În 1987, Marocul a fost respins pe motiv că nu era o „ţară europeană”. Dar Canada? Instituţiile politice şi juridice canadiene sunt modelate pe precedentele europene şi mai mult de jumătate dintre canadieni se identifică drept europeni la rădăcini. „Nu se va întâmpla”, crede Steven Blockmans, senior fellow la Centrul pentru Studii de Politică Europeană din Bruxelles. Uniunea Europeană are deja o listă lungă de aşteptare: 10 candidaţi, dintre care câţiva, precum Bosnia şi Herţegovina, aşteaptă de zeci de ani. „Gândiţi-vă la optică”, a spus Maria Garcia, lector superior în politică la Universitatea din Bath din Anglia. „Dacă ai candidaturi foarte întârziate... cu aceste ţări din est care sunt de fapt în Europa, poţi să deschizi cu adevărat uşa către ţări din afara ei?” Chiar dacă aderarea Canadei la UE rămâne improbabilă, nu există niciun motiv pentru care ambele părţi să nu îşi întărească relaţiile în mod semnificativ. Crearea unor legături economice şi strategice mai strânse ar putea transforma cele două entităţi într-un bloc transatlantic de influenţă, oferind un echilibru între resursele naturale canadiene şi know-how-ul economic şi politic al UE. Într-o lume tot mai incertă, cu un peisaj geopolitic dominat de puteri emergente şi naţionalism agresiv, o alianţă consolidată între Canada şi Europa ar putea fi un răspuns pragmatic la provocările viitorului. La fel cum au demonstrat în „războiul whiskyului”, Canada şi Europa ştiu să gestioneze conflictele cu diplomaţie şi umor, ceea ce ar putea fi exact tipul de abordare necesar în relaţiile internaţionale de azi.