Şi Vadim Minzuyk a fugit şi şi-a luat ideile de afaceri cu el. Acestui pionier, Cernobîl îi oferă şansa unui nou început şi, de ce nu, a succesului. Despre el scrie BBC într-un reportaj intitulat „Oamenii care s-au mutat la Cernobîl”.

În fiecare zi, Vadim Minzuyk îşi plimbă câinele de-a lungul gardului de sârmă înalt care marchează începutul zonei de excludere. Este locul lui preferat, unde se bucură de ciripitul păsărilor şi de liniştea pădurii.

„Este ca şi cum ai trăi în nordul Finlandei sau în Alaska“, spune Vadim. „Această zonă are cea mai mică densitate de populaţie de oriunde în Ucraina – doar două persoane pe kilometrul pătrat.“

În oraşul de unde a plecat, Horlivka, din estul Ucrainei, Vadim era un întreprinzător cu afaceri de un milion de dolari pe an. Însă după ce oraşul a ajuns pe prima linie a frontului, lovite de artilerie, fabricile şi depozitele sale odinioară înfloritoare au fost rase de pe faţa pământului – pe locul unora dintre ele sunt acum doar cratere. Horlivka este încă pe linia frontului.

Vadim îşi aminteşte că îi putea vedea prin fereastra din spatele casei pe rebeli ridicând o baricadă chiar din gardul său de la grădină. Uneori, cele două armate ajungeau la numai 100 de metri distanţă una de alta.

Timp de peste un an, familia sa trecea prin verificări zilnice de identitate la punctele de control militare din oraş. Au văzut cadavre lăsate pe marginea drumului. Au fost chiar martori la o crimă, când un om a fost scos din maşină în faţa lor de rebeli şi executat ziua în amiaza mare.

După ce şi-au scos copiii din oraş, Vadim şi soţia sa au plecat şi ei. Fugind cu maşina din Horlivka, au lăsat totul în spatele lor.

Oamenii au plecat de teama radiaţIilor sau goniţi de sărăcia care a urmat. Natura şi-a reintrat complet în drepturi, cucerind străzi, blocuri, case şi fabrici ruinate. Acum, un nou dezastru zdruncină liniştea ucrainenilor – războiul din est dintre armata guvernamentală şi separatiştii sprijiniţi de ruşi. Conflictul a alungat oamenii, iar câţiva dintre ei şi-au ales ca refugiu casele dărăpănate de la marginea zonei de alienaţie.

Timp de mai multe luni, trăind din economii, Vadim a călătorit prin Ucraina în căutarea unor şanse prin care familia să reînceapă o viaţă normală. Într-o zi, a primit un pont.

O rudă a auzit despre o proprietate ieftină de vânzare pe lângă Cernobîl. S-a dus să vadă un siloz de cereale abandonat în satul Ditiatki. Situată la marginea zonei de excludere, proprietatea era ieftină şi suficient de aproape de capitala Kiev (115 km) pentru a deveni o oportunitate de afaceri viabilă.

„Acoperişul curgea acolo unde localnicii scoseseră tot metalul. L-am întâlnit pe proprietar şi am ajuns la o înţelegere ieftină.“

A cumpărat depozitul cu 1.400 de dolari şi alte trei case pentru doar 240 dolari, le-a conectat pe toate la reţeaua de electricitate şi şi-a deschis un mic furnal de oţelărie.

„Strategia mea a fost să încep o afacere prin producerea unui produs făcut din deşeuri. Primul an a fost cel mai dificil, dar în ultimii doi ani a început să-mi meargă mult mai bine“.

Vadim a recrutat şapte dintre foştii săi lucrători din Donbas, oferindu-le cazare. Pentru aceasta a transformat una dintre casele sale în cămin.

„Pot să-mi câştig traiul prin muncă şi să-i ajut pe muncitorii mei să facă şi ei bani. Eu sunt cel mai mare contribuabil aici în sat. Până la urmă sunt ucrainean şi vreau să-mi ajut ţara.“

Vadim spune că se gândeşte uneori la radiaţii. Chiar şi-a cumpărat un detector Geiger de mână pentru a măsura intensitatea acestora.

Însă nu este îngrijorat. E convins că nivelul radiaţiilor atmosferice este suficient de scăzut pentru a nu-i afecta sănătatea.

„După câte  am văzut în război, radiaţia nu este nimic. A fost un miracol că am supravieţuit.“ El se bucură de viaţa de aici. Nu este vorba doar absenţa războiului, ci şi de o linişte specială.

Pe 26 aprilie 1986, la Cernobîl s-a produs cel mai grav dezastru nuclear din istoria omenirii.

Un experiment conceput pentru a testa siguranţa centralei electrice a eşuat şi a provocat un incendiu care a generat radiaţii timp de 10 zile. Norii care transportau particule radioactive s-au deplasat la mii de kilometri faţă de epicentrul catastrofei, provocând o ploaie toxică peste tot în Europa.

Cei care trăiau aproape de Cernobîl – aproximativ 116.000 de oameni – au fost evacuaţi imediat. O zonă de excludere de 30 km a fost impusă în jurul reactorului distrus. Aceasta a fost ulterior extinsă pentru a acoperi mai multe zone afectate.

În următoarele câteva luni, încă 234.000 de persoane au fost mutate. Aproape toţi au plecat în grabă. Unii au primit doar câteva ore să-şi împacheteze toate bunurile. Alţii au crezut că vor fi plecaţi doar câteva zile, dar nu au fost lăsaţi să se întoarcă niciodată. Mulţi dintre evacuaţi, care practicau agricultura de subzistenţă, au fost mutaţi în blocuri-turn de beton.

Însă unii oameni nu au plecat niciodată.

Astăzi este încă ilegal să locuieşti în interiorul zonei de excludere. Cu toate acestea, aproximativ 130-150 de persoane o fac. Multe sunt femei, bătrâne, care încă trăiesc din ce le dă pământul pe care-l au din moşi-strămoşi.

Vadim şi ai săi vorbesc despre plăcerea lor de a face plimbări lungi şi liniştite în pădure. Traiul este destul de primitiv, însă familia nu vrea să se mute într-un oraş mai mare, chiar dacă ar însemna mai mulţi prieteni sau oportunităţi. Nevoia lor de linişte după ce au fugit din haosul războiului îi aduce cu picioarele pe pământ.

Vadim spune că soţia sa, Olena, uneori face comparaţii între ruinele din zona de excludere şi fostul lor oraş distrus de război.

Însă există o distincţie clară – aici, la marginea zonei de excludere, Olena crede că familia lor are un viitor.

„Am simţit ca şi cum am pierdut totul“, spune Vadim. „Dar acum, trăind aici, lucrurile se îmbunătăţesc.“

Marina Kovalenko n-are spirit de întreprinzător. Însă are curaj. În această zi caldă de vară, se joacă fotbal în curte cu cele două fete ale sale. Irina şi Olena, la vârsta adolescenţei, râd de cum câinele de familie încearcă să prindă mingea, împrăştiind puii de găină uimiţi. Însă dincolo de gardul curţii din spatele casei, totul este tăcut şi nemişcat.

Numeroase case, un magazin şi o bibliotecă stau pustii în satul Steşcina din nordul Ucrainei. Numai pădurea câştigă teren, pe măsură ce plantele târâtoare cuceresc crăpăturile din acest sat abandonat. Familia are câţiva vecini, dar aproape toţi sunt trecuţi de 70 de ani.

În pofida lipsei de facilităţi sau de oportunităţi, în urmă cu patru ani, Marina şi fiicele ei au împachetat tot ceea ce puteau lua cu ele şi au străbătut sute de kilometri pentru a veni să locuiască aici – la doar 30 km de zona de alienaţie de la Cernobîl.

Casa femeii şi a fiicelor sale are nevoie urgentă de reparaţii. Podelele putrezesc, iar caloriferele metalice sunt crăpate – o problemă majoră într-un loc unde temperaturile pot scădea şi sub -20C în timpul iernii.

Au facilităţi de bază – gaze la butelie, electricitate şi semnal de telefonie mobilă, ceea ce înseamnă că au acces la internet. Însă pentru a merge la toaletă trebuie să iasă în curte. Apa este o problemă – singura lor sursă este un puţ poluat care se conectează la casă printr-o singură conductă. Apa trebuie fiartă înainte de a fi folosită.

O casă în stare bună în sat ar putea costa 3.500 de dolari, dar astfel de proprietăţi sunt rare. Cele mai multe dintre casele pustii – multe din lemn – sunt vândute de foştii locatari pentru cel mult câteva sute de dolari.

Marina era prea săracă pentru a cumpăra chiar şi una dintre acestea când a sosit. De aceea, consiliul de conducere a oferit familiei o soluţie de cazare neobişnuită. În schimbul dreptului de a locui acolo, familia trebuia să aibă grijă de un bărbat în vârstă în fazele terminale ale demenţei. Când acesta a murit în urmă cu doi ani, familia a moştenit casa.

În curte, Irina şi Olena sunt mândre să-i prezinte pe ceilalţi membri ai familiei – câteva găini, iepuri, capre, chiar şi câţiva porcuşori de Guineea. Când nu sunt la şcoală – aflată la 5 km de mers pe jos – fetele îşi petrec mult timp ajutându-şi mama în grădină, cultivând legume şi îngrijind animalele.

Singura sursă de venit a familiei sunt ajutoarele de la stat – 183 dolari pe lună (5.135 grivne ucrainene). Cultivarea hranei şi îngrijirea animalelor pentru lapte şi carne sunt esenţiale pentru bugetul lor.

Marina şi fiicele ei au fugit din Toşkivka, un oraş industrial mare din regiunea Donbas din estul Ucrainei. În patru ani de conflict în estul ţării, aproximativ 10.000 de persoane au fost ucise şi aproximativ 2 milioane au ajuns pe drumuri. Conflictul a început în 2014. După anexarea Peninsulei Crimeea la Rusia, separatiştii înarmaţi care pretind că acţionează în numele localnicilor vorbitori de rusă din estul Ucrainei au decis să treacă la acţiune. Luptătorii au declarat două enclave separatiste în jurul oraşelor Doneţk şi Lugansk din Donbas, inima industriei cărbunelui din Ucraina.

Când separatiştii proruşi au început să cucerească satele şi să-i scoată pe militarii ucraineni din oraşele şi localităţile din regiune, casa Marinei şi a fiicelor acesteia a ajuns sub ploaia de obuze.

Cu excepţia câtorva ore în fiecare dimineaţă, bombardamentul era  neobosit. În timpul acestor armistiţii temporare, toată lumea încerca să recapete un sentiment de normalitate. Irina şi Olena se duceau la şcoală, în timp ce Marina se ducea la piaţă. Dar la prânz focul era deja în toi. Cele mai multe nopţi au fost petrecute în pivniţă. Venind de la şcoală într-una din aceste pauze, Irina şi Olena au fost prinse neaşteptat sub foc încrucişat. Cu grenadele de mortar picând ca ploaia, Marina nu putea ajunge la ele. Fetele au supravieţuit datorită unui negustor, care le-a târât de pe stradă în siguranţă în pivniţa sa.

Pentru Marina, acela a fost semnul că trebuie să plece. Există cel puţin zece alte familii din regiunea Donbas care au făcut aceeaşi călătorie lungă în satele abandonate din apropierea zonei de excludere.

La fel ca Marina, cei mai mulţi dintre ei au venit la recomandarea unor vechi prieteni sau vecini. O femeie chiar spune că pur şi simplu a căutat pe Google „cel mai ieftin loc de trăi din Ucraina“. Rezultatul – aproape de Cernobîl.

De la dezastru, oamenii de ştiinţă au monitorizat încontinuu nivelurile de radiaţii din sol, de pe copaci, plante şi animale din jurul Cernobîlului, chiar şi în zonele din afara zonei de excludere.

Nu mai există riscul de emisii de radiaţii în atmosferă, spune Valery Kasparov, de la Institutul de Radiologie Agricolă din Ucraina. Însă în unele zone contaminarea solului ar putea reprezenta o ameninţare pentru sănătatea oamenilor.

Kasparov şi echipa sa au descoperit recent niveluri potenţial periculoase de cesiu-137 radioactiv în laptele de vacă produs în unele zone din afara zonei de excludere. Particulele de cesiu, absorbite de rădăcinile de iarbă, au fost transmise bovinelor.

În cantităţi mari, ingerarea poate afecta celulele umane şi în unele cazuri poate duce la boli grave, cum ar fi cancerul tiroidian.

Dar aceste riscuri, spune Kasparov, sunt limitate la zone specifice. Timp de peste 30 de ani, echipa sa a lucrat pentru a cartografia aceste zone fierbinţi, astfel încât să poată estima riscul potenţial pentru persoanele care locuiesc şi lucrează în jurul zonei de excludere.

Pe o hartă care prezintă dispersia de cesiu-137 de la reactorul nuclear de la Cernobîl, Kasparov se uită la satul Steşcina unde locuiesc Marina şi fiicele ei. El spune că riscul de a consuma legume sau lapte de capră produse într-un loc precum Steşcina este foarte scăzut. Însă zona este în curs de investigare pentru riscul de radiaţii în produsele alimentare sălbatice, cum ar fi ciupercile de pădure sau fructele de pădure.

Marina spune că s-a gândit la posibilele riscuri generate de radiaţii. Însă se gândeşte şi la faptul că familia ei fugea de ceva mult mai periculos – ameninţarea războiului.

„Radiaţia ne poate ucide încet, dar nu ne împuşcă şi nu ne bombardează“, spune Marina. „Este mai bine să trăieşti cu radiaţii decât cu războaie. Nu-mi pasă de radiaţii. Îmi pasă doar că nu mai există obuze care să zboare peste copiii mei, este linişte aici, dormim bine şi nu mai trebuie să ne ascundem.“