Am lucrat în secret de pe alte meleaguri, iar şeful meu nu s-a prins niciodată; anul trecut abia dacă mi-am luat câteva zile de concediu, pentru că în fiecare zi era vacanţă ori de câte ori ieşeam pe uşa casei de la ţară; azi nu mai pot concepe să muncesc fără să am pisica pe birou.

Flexibilitatea adusă de pandemie programului de lucru a îmbunătăţit pentru mulţi echilibrul muncă - viaţă privată, scrie Financial Times. Sau, după cum spune mai simplu Paul Krugman, munca de acasă i-a ajutat pe mulţi să realizeze ce contează în viaţă. Krugman este profesor şi laureat al premiului Nobel pentru economie,  un avid iubitor de pisici şi un înverşunat  oponent al austerităţii. El este şi comentator pentru The New York Times, unde a tratat chestiunea muncii de acasă, din perspectivă americană şi economică.

Economia Statelor Unite a cunoscut o redresare remarcabilă după recesiunea produsă de pandemia de COVID în 2020, scrie Krugman. Efectele mult temute ale pandemiei nu s-au materializat niciodată: ocuparea forţei de muncă, participarea la forţa de muncă şi Produsul Intern Brut mai au un pic şi se realiniază la proiecţiile făcute înainte ca dezastrul să lovească.

Încă aşteptăm să vedem dacă politicienii vor face inutilă această realizare împingând America într-o criză a datoriilor doar pentru că pot. Aceasta este o sursă de anxietate care maschează ceva mai important. Economia SUA se descurcă chiar mai bine decât o sugerează secile cifre statistice. Un lucru bun făcut de pandemie este că a provocat o schimbare majoră în modul în care lucrează americanii; oamenii pierd mult mai puţin timp şi mai puţine resurse pentru a se deplasa la lucru.

Acum câteva zile, colegul meu Farhad Manjoo a scris un articol excelent despre beneficiile reducerii timpului spre locul de muncă. Analiza m-a inspirat să aprofundez această problemă. Deşi are dezavantaje – şi ce pe lumea asta nu are? — trecerea la munca de la distanţă şi hibridă este, în general, un lucru foarte bun, chiar dacă (sau poate mai ales dacă) miliardarul Elon Musk o urăşte.

Economia SUA se descurcă chiar mai bine decât o sugerează secile cifre statistice. Un lucru bun făcut de pandemie este că a provocat o schimbare majoră în modul în care lucrează americanii; oamenii pierd mult mai puţin timp şi mai puţine resurse pentru a se deplasa la lucru.

Trecerea la munca de la distanţă este, de asemenea, un subiect de reflecţie în cel puţin două moduri. În primul rând, este o lecţie prin faptul că a profita de noile posibilităţi tehnologice presupune adesea schimbări majore în modul în care funcţionează afacerea. În al doilea rând, este o reamintire a faptului că cifrele economice precum PIB, deşi sunt utile, pot fi uneori indicatori înşelători a ceea ce contează cu adevărat în viaţă.

Să le luăm în ordine: reducerea timpului de navetă este o problemă serioasă. Înainte de pandemie, adultul american mediu petrecea aproximativ 30 de minute pe zi, sau mai mult de 100 de ore pe an, pe drumul spre muncă. (Deoarece nu toţi adulţii sunt angajaţi, cifra pentru salariaţi este considerabil mai mare.) Până în 2021, acest număr a scăzut cu aproximativ un sfert.

A calcula valoarea în dolari a beneficiilor de pe urma reducerii timpului de navetă este dificil. Nu poţi pur şi simplu înmulţi timpul economisit cu salariul mediu, deoarece oamenii probabil nu consideră timpul petrecut pe drum (majoritatea americanilor conduc spre locul de muncă) ca fiind complet pierdut. Pe de altă parte, există multe alte cheltuieli, de la combustibil până la uzură şi efort psihologic asociate cu naveta. În al treilea rând, opţiunea de muncă la distanţă sau hibridă tinde să fie disponibilă în principal angajaţilor cu studii superioare, cu salarii peste medie şi, prin urmare, cu o valoare ridicată asociată timpului lor.

Nu este greu de argumentat că beneficiile generale aduse de faptul că salariatul nu mai trebuie să facă zilnic drumul până la muncă  sunt echivalente cu un câştig în venitul naţional de cel puţin unul şi poate mai multe puncte procentuale. Este mult: există foarte puţine propuneri de politică economică cu puterea de a produce câştiguri la această scară. Şi da, acestea sunt beneficii reale. Directorii executivi pot povesti despre muncitorii leneşi sau (după cum spune Musk) „imorali” care nu vor să se întoarcă în birourile lor, dar scopul unei economii nu este să-i facă pe şefi fericiţi.

Ceea ce este interesant este că această transformare a modului în care lucrează mulţi americani nu a fost condusă de vreo nouă tehnologie. Adevărat, nu ar fi fost posibilă dacă mulţi oameni nu ar fi avut conexiuni rapide la internet, dar marea creştere a conexiunii în bandă largă a avut loc între 2000 şi 2010, apoi piaţa s-a echilibrat. Abia sub presiunea pandemiei companiile au învăţat să profite de posibilitatea oferită de tehnologie de a munci de la distanţă.

Oricine face comparaţii internaţionale ştie că America are un PIB pe cap de locuitor mai mare decât multe din ţările europene, dar nu oricine ştie că o mare parte a diferenţei nu reflectă o productivitate mai mare în SUA; reflectă faptul că europenii beneficiază de mult timp de vacanţă, în timp ce americanii au devenit „naţiunea fără vacanţă”.

În timp ce economia pandemiei a devenit trecut, schimbarea modului în care lucrăm pare permanentă. În general, munca de acasă arată ca un exemplu clasic de industrie incipientă - o industrie iniţial necompetitivă propulsată de un impuls temporar (de obicei dat de tarife sau subvenţii, dar în acest caz de un virus) care învaţă din practică şi câştigă competitivitate chiar şi după ce sprijinul este înlăturat. Dacă ascensiunea muncii la distanţă se dovedeşte a fi permanentă, va avea efecte economice profunde, cu unii perdanţi (cum ar fi imobilele comerciale şi bazele fiscale ale multor oraşe) dar şi mulţi câştigători. Un lucru pe care nu îl va face, totuşi, este să se arate ca o creştere economică măsurată: timpul pe care americanii îl pierd în ambuteiaje nu este scăzut din venitul naţional, iar timpul pe care îl petrec cu familiile lor nu este adăugat. Nu sunt unul dintre acei critici care spun că PIB este un număr inutil; este o statistică informativă şi nu este uşor de înlocuit. Dar poate fi înşelător atunci când societăţile fac alegeri diferite. Oricine face comparaţii internaţionale ştie că America are un PIB pe cap de locuitor mai mare decât multe din ţările europene, dar nu oricine ştie că o mare parte a diferenţei nu reflectă o productivitate mai mare în SUA; reflectă faptul că europenii beneficiază de mult timp de vacanţă, în timp ce americanii au devenit „naţiunea fără vacanţă”. Deci cui îi este mai bine, americanului sau europeanului? Acum vedem câştiguri majore acasă care nu sunt capturate de PIB. Adevărat, aceste câştiguri aparţin în mare parte angajaţilor cu venituri mai mari, ceea ce este regretabil; cu toate acestea, am observat şi câştiguri salariale mari în partea de jos, atenuând oarecum nedreptatea. O implicaţie este că, dacă ne uităm la ceea ce este o economie - şi anume un mecanism care să satisfacă nevoile umane, nu de a genera statistici favorabile - revenirea Americii din pandemie a fost chiar mai impresionantă decât vă puteţi da seama. Sarah O’Connor, comentator la Financial Times, este şi ea încântată de munca de acasă, până nu de mult ceva de care beneficiau doar elitele. Munca a primit o publicitate proastă în ultima vreme, scrie O’Connor, de data aceasta din perspectiva unui britanic. Am avut tendinţe ca „marea demisioneală”, mişcarea „anti-muncă”, „demisia silenţioasă” şi gălăgioase valuri de greve. Totul pare să se adauge la un sentiment că munca se înrăutăţeşte şi oamenii sunt sătui de ea. S-a spus că acesta este sfârşitul muncii aşa cum îl cunoaştem noi. Dar asta nu este neapărat ceea ce spun datele, cel puţin în Marea Britanie. Când Alan Felstead şi Rhys Davies de la Universitatea Cardiff au organizat un test online în 2018/19 şi apoi din nou în 2022, au adunat aproximativ 100.000 de reacţii de la oameni din toată ţara care au răspuns la întrebări detaliate despre locurile lor de muncă.

Cercetătorii au descoperit că în 2022 oamenii au raportat mai multă capacitate de a decide când să înceapă şi când să oprească munca, posibilitate mai mare de a-şi lua concediu în caz de urgenţă, manageri mai receptivi, mai puţină presiune în muncă, putere mai mare în deciziile legate de locul de muncă, perspective mai bune de promovare şi securitate mai mare a locului de muncă. În dezavantaj, ei au avut mai puţină discreţie asupra sarcinilor lor de serviciu. Rezultatele testului online pot fi privite cu o oarecare precauţie, aşa cum recunosc şi autorii.

Dimensiunea eşantionului a fost uriaşă, dar respondenţii s-au autoselectat, majoritatea au fost femei, oameni care lucrează în sectorul public şi cu locuri de muncă profesionale (însă cercetătorii au încercat să ţină seama de acest lucru când au tras concluziile). Dar şi un sondaj separat privind calitatea locurilor de muncă din Marea Britanie, realizat anual de Chartered Institute of Personnel and Development, înclină împotriva ideii că munca s-a înrăutăţit: majoritatea parametrilor au rămas destul de stabili, cu o oarecare îmbunătăţire a echilibrului dintre viaţa profesională şi viaţa privată. Dacă se simte o îmbunătăţire în calitatea muncii, care ar putea fi cauza?

Tendinţa de penurie de forţă de muncă i-a ajutat pe oameni să se simtă mai puţin nesiguri – şi ar fi putut foarte bine să-i determine pe angajatori să facă schimbări pentru a recruta şi păstra personalul. Apoi, este trecerea provocată de pandemie către munca la distanţă sau hibridă, pe care Felstead o numeşte „o schimbare radicală, un moment de importanţa inventării becului, o ruptură în istorie”. Nicholas Bloom, profesor de economie la Universitatea Stanford din SUA, mi-a spus că nivelul muncii de acasă s-a dublat la fiecare 15 ani până la pandemie. Apoi am avut „echivalentul a 40 de ani de accelerare în decursul a doar trei ani”. Felstead şi Davies au descoperit că cel mai mult calitatea locului de muncă s-a îmbunătăţit la acele ocupaţii care implică lucrul de acasă cel puţin o zi pe săptămână. Câştigătorii nu au fost doar profesionişti bine plătiţi, care aveau cele mai bune condiţii de lucru încă de la început.

Acest lucru pune un semn de îndoială deasupra ideii că munca hibridă a lărgit prăpastia dintre locurile de muncă „îndrăgite” şi cele „proaste”. „Înainte de pandemie, cei care lucrau de acasă erau printre cele mai înalte eşaloane, dar acest beneficiu s-a extins”, a spus Felsted. La oameni precum lucrătorii din centrele de apeluri, personalul administrativ, consilierii pentru locuinţe şi juriştii probabilitatea de a putea lucra de acasă cel puţin o zi pe săptămână este mai mare decât înainte de pandemie. Iar acest lucru pare să fi îmbunătăţit calitatea locurilor de muncă: sunt mai flexibile şi există mai puţină presiune.