Cei care la Revoluţie au avut 18-25 de ani şi care acum au 50-57 de ani şi care nu au ajuns patroni, oameni de afaceri, antreprenori, manageri, directori, lideri de partid sau nu au plecat în afară cu primul val sunt frustraţi şi măcinaţi de câteva întrebări: eu de ce nu am făcut bani, eu de ce nu am ajuns director, eu de ce nu am avut noroc şi alţii au avut? Ei pot să accepte că cei care aveau 35-45-50 de ani la Revoluţie au făcut parte din partid, au fost securişti, au avut părinţii securişti, au fost acolo când s-a împărţit prada au făcut bani, dar nu pot să accepte că cei din generaţia lor, cei cu care au fost ei colegi, cei cu care ei s-au jucat, cei pe care îi ştiu personal au reuşit mai bine ca ei.

De ce ei au avut noroc şi eu n-am avut?

Pentru ei, situaţia în care au ajuns şi când se îndreaptă mai degrabă spre pensie decât spre un viitor mai bun este extrem de frustrantă şi sunt din ce în ce mai nervoşi pe tot ceea ce este în jurul lor: România este Românica, PNL şi PSD sunt aceeaşi securişti, România este condusă de la Bruxelles sau de către americani, nu avem lideri cum au maghiarii, să intre toţi la închisoare că toţi au furat, să le dea jos blocurile pe care le-au construit pe spaţiul verde etc. Foarte mulţi şi-au pus speranţa în USR, de aceea au votat masiv cu acest nou partid răsărit de nicăieri, dar acum au ajuns să fie extrem de dezamăgiţi. Nu pot accepta că Iohannis a adus PSD la guvernare, când „eu l-am votat pe Iohannis, care era împotriva PSD-ului”. Dacă la 50 de ani colegul meu a ajuns director, eu nu mai am nicio şansă să ajung şi eu director pentru că nimeni nu se va da la o parte. Cel mult aş putea să ajung un şef de serviciu care face treabă şi curăţă după şefi. La 50-55 de ani sau chiar 45 de ani, posibilităţile de promovare sunt extrem de reduse. Dacă vreau să mă mut într-o altă companie, fetele de la HR, care sunt urâte de toată lumea, nici nu se uită la CV-ul meu, pentru că deja sunt catalogat ca fiind pensionar. La 50 de ani nu mai am ce să ofer, sunt blazat, sunt furios, toată lumea este de vină pentru tot ce mi se întâmplă. Eu de ce trebuie să merg în vacanţă în Bulgaria cu 500 de euro iar colegul meu, pe care îl ştiu, pentru că am făcut aceeaşi facultate, se duce în Toscana cu 5.000 de euro. În străinătate nu mai pot să merg pentru că sunt deja bătrân iar posibilităţile de angajare sunt destul de reduse. Poate în construcţii sau şofer pe tir. Multinaţionalele, care au format după 2000 o întreagă generaţie, au ajuns acum să fie urâte pentru birocraţia corporatistă pe care au implementat-o, pentru regulile pe care le-au adus, pentru organigramele care nu mai permit promovări decât dacă eşti văzut bine de şefi. Faptul că am intrat în Uniunea Europeană ce ne-a adus, pentru că salarii mult mai mari nu am primit, în ţară este tot murdar şi chiar mai rău? Dacă înainte trebuia să dai şpagă în companiile de stat pentru a ocupa o poziţie sau obţine un contract, acest lucru a ajuns acum şi în companiile private, unde cei care practică acest lucru sunt protejaţi de sus. În timp ce eu stau într-un apartament luat cu un credit în franci elveţieni sau în euro la mijlocul anilor 2000, sunt alţii care stau în penthouse-uri şi nu au fost mai deştepti ca mine, nu au învăţat mai bine ca mine, de unde au avut norocul pe care l-au avut în viaţă. Foarte mulţi se confruntă cu aceste frustrări care cresc tot timpul pe măsură ce văd că România nu se schimbă şi ei se afundă în această mlaştină românească, din care nu au cum să iasă. În afaceri nu mai pot să intre că nu au bani şi să acceadă într-o poziţie superioară la job nu se poate.

Veţi vedea că din ce în ce mai mulţi români tineri, să zicem, devin tot mai nervoşi şi încep să se regăsescă în comportamentul celor de la AUR, unde George Simion se ia la bătaie cu cei de la PNL, PSD şi USR. Dacă mâine s-ar face un referendum între capitalismul pe care ei l-au ratat şi un comunism al timpurilor noastre, s-ar putea ca votul să fie o surpriză.

(cristian.hostiuc@zf.ro)