Frenezie, moschei, agitaţie, femei purtând văluri şi rugăciuni la ore bine stabilite. Cu asta te întâmpină în plină vară Istanbulul şi nu e deloc rău sau, cel puţin atunci când eşti obişnuit cu Bucureştiul, deja vechea capitală otomană devine o a doua casă. Cine ar putea ghici că doar la o aruncătură de băţ, în Marea Marmara, aproape şi totuşi atât de departe de furnicarul din Istanbul, se ascund câteva insule unde liniştea este cuvântul de lege?

Insulele Prinţilor, nouă la număr, sunt locurile în care, în trecut, erau surghiuniţi prinţii răzvrătiţi, unde a fost exilat revoluţionarul bolşevic Leon Troţki şi locul unde poţi privi, conspirativ, către un Istanbul ce străluceşte în zare cu promisiunea celor o mie şi una de nopţi. Cel mai uşor de ajuns în Insulele Prinţilor, cunoscute şi sub numele de Adalar, este prin portul Kabataş, situat în partea europeană a Istanbulului, în apropiere de zona Taksim, locul în care toate autocarele dinspre cele două aeroporturi ale oraşului au capăt de staţie. Cu doar 5 lire (echivalentul a puţin peste 2 euro), poţi lua feribotul către Insulele Prinţilor, iar călătoria durează aproximativ o oră şi 15 minute. Prima oprire este pe insula Heybeliada, a doua cea mai mare din cadrul arhipelagului, însă cei care mai au răbdare încă 15 minute să meargă pe ape pot ajunge în Büyükada, cea mai mare şi cea mai cunoscută insulă dintre cele 9 ale arhipelagului.

Prima impresie, teoretic, contează. Nu este cazul însă în Büyükada. În port, imediat cum ajungi pe insulă, agitaţia este la ea acasă: zeci de turişti coboară din feribot, alte zeci aşteaptă următoarea cursă către Istanbul, iar în apropiere multe magazine cu suveniruri, cu îngheţată sau restaurante unde se poate servi peşte sau specialităţi turceşti îşi aşteaptă muşteriii.

Cu toate acestea, aglomeraţia dispare după nici 5 minute de mers pe mica insulă. De mers pe jos, cu bicicleta sau cu caleaşca, pentru că maşini nu există (în afara maşinilor de pompieri şi a celor care cară marfă prin insulă). O bicicletă se închiriază cu 5 lire (2 euro) pe oră sau 10 lire (4 euro) pe zi, în timp ce în cazul unei caleşti ai de ales între turul mic sau turul mare al insulei: 40 sau 50 de lire (17,5-22 euro).

Senzaţia pe care ţi-o oferă insula este una de conservare. Pentru o secundă ai impresia că o infrastructură veche este menţinută artificial în viaţă în scopuri turistice. Însă de îndată ce ai început să vezi oamenii din jur şi casele celor care locuiesc acolo, senzaţia de artificial dispare şi este înlocuită de curiozitatea exploratorului.

Odată ce ai trecut de malul mării, unde găseşti un lung şir de restaurante cu nume diferite, dar cu scaune, mese şi meniuri aproape identice, toate cu specific pescăresc, ajungi într-o piaţetă din partea locuită a insulei. Aici, în jurul unui complex statuar cu un ceas în mijloc, găseşti mai multe terase, cu mâncăruri, băuturi şi dulciuri în ofertă. Un bun criteriu de selectare a terasei potrivite este numărul de pisici din preajma ei. Mai multe pisici înseamnă mai multă mâncare, ceea ce înseamnă mai mulţi clienţi. Sau, altfel: pisicile vin unde sunt clienţii, iar clienţii vin după mirosul de mâncare.

Specific locului şi Turciei, în general, este ceaiul de mere, un ceai delicios, puţin dulce, pe care îl beau şi localnicii în pahare mici de sticlă după rugăciunea şi masa de seară. Un alt element specific este "çorba", care de fapt este o supă-cremă foarte ieftină, la cinci lire turceşti (2 euro), dar foarte gustoasă şi săţioasă. Nici după două degustări nu îţi poţi da seama ce conţine exact acea supă şi nici nu poţi să afli decât dacă eşti expert în "turglish", o engleză stâlcită, asezonată cu gesticulări ample, vorbită de aproape toţi chelnerii de pe insulă şi din Istanbul.