Beijing a invins in lupta cu Istanbul, Osaka, Paris si Toronto pentru a obtine "franciza" de oras olimpic in 2008. Cu un cost de 40 de miliarde de dolari, guvernul chinez a transformat total capitala tarii, cu atat mai mult cu cat Olimpiada poate fi considerata si o recunoastere oficiala a intrarii dramatice a Chinei in economia globala. Mai mult, gazduirea celui mai mare si mai impunator spectacol al lumii inseamna si o oportunitate de a schimba perceptiile asupra Chinei, mai ales dupa lovitura de imagine data de conflictul cu Tibetul.

In cele 17 zile de competitii sportive vor fi mai multi jurnalisti in Beijing decat au vizitat China in ultimii 100 de ani. Iar sponsorii au investit 2 miliarde de dolari in evenimentul in sine, plus alte cateva miliarde in campaniile sustinute la nivel global. Fiecare etapa a business-ului olimpic este stabilita pana la cel mai mic detaliu, iar Comitetul Olimpic din China functioneaza in aceasta perioada precum o companie, avand 26 de departamente diferite care se ocupa de organizarea evenimentului. Linia de management a fost impusa de Comitetul Olimpic International care a transformat Jocurile Olimpice intr-un concept de business asemanator cu cel dupa care functioneaza francizele. Astfel, fiecare oras este selectat dupa ani intregi de evaluari, conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca "francizorii" sunt stricte, iar brandurile asociate Olimpiadei sunt alese pe spranceana.

Strategia Comitetului Olimpic International a transformat in douazeci de ani o miscare olimpica in prag de colaps (cu putin timp inainte de Jocurile Olimpice de la Moscova din 1980 comitetul avea aproximativ 200.000 de dolari cash si active de doua milioane de dolari) intr-o afacere de multe miliarde de euro. Miscarea este atat de puternica, incat are capacitatea de a revigora imperii media, de a lansa branduri globale si de a schimba perceptiile legate de o natiune.

Pe parcurs, comitetul a ajuns sa adopte foarte multe dintre principiile brandurilor corporatiste pentru a proteja imaginea Olimpiadei. Aceasta strategie nu numai ca a revigorat sanatatea financiara a miscarii olimpice, dar a creat o adevarata competitie intre orase pentru titlul de oras olimpic. Prima Olimpiada care a incheiat balanta cu profit a fost cea de la Los Angeles din 1984. Pentru ca cetatenii au votat impotriva finantarii publice a evenimentului, organizatorii s-au orientat asupra variantei de finantare private. Astfel, Los Angeles a marcat inceputurile comercializarii Jocurilor si a dezvoltat ideea de contracte de sponsorizare. De exemplu, Olimpiada de iarna de la Salt Lake City din 2002 a avut contracte de sponsorizare de 850 de milioane de dolari, un singur sponsor ajungand sa plateasca 70 de milioane de dolari.

Totusi, dincolo de cifrele spectaculoase, gazduirea Olimpiadei presupune costuri considerabile. Pentru Jocurile Olimpice din Grecia, costurile operationale au ajuns la doua miliarde de euro, iar costurile totale se estimeaza ca au ajuns la 10 miliarde de euro.

Analistii impart economia olimpica pentru un oras in trei faze - inainte, in timpul si post eveniment. In prima faza orasul poate castiga din turism si din explozia constructiilor, in timpul jocurilor cifra de afaceri vine din vanzarea de bilete, sponsorizari, ca sa nu mai vorbim de masele de turisti care iau cu asalt hotelurile si restaurantele. Cele mai mari probleme apar dupa olimpiada, cand imensele stadioane raman adesea nefolosite.

In cazul Olimpiadei de anul acesta, in prima faza Administratia Turismului din Beijing estimeaza ca volumul zilnic de turisti din Beijing va fi de 500.000 in cele 17 zile ale Olimpiadei. Numarul de hoteluri a crescut de la 700 la finalul lui 2006 la peste 800, iar capacitatea de cazare la hotelurile de trei pana la cinci stele s-a majorat de la 85.000 la 100.000 de locuri. De altfel, aproximativ 30.000 de locuri au fost rezervate cu un an inainte de eveniment.