Alan McGee, fostul sef al Creation Records, declara recent ca la momentul actual conteaza numai doua trupe: Oasis si Glasvegas. Oricine afirma ca Oasis mai sunt o formatie care merita ascultata acum si-a distrus orice urma de credibilitate pe care a avut-o vreodata ca barometru muzical. Totusi, McGee are in parte dreptate - Glasvegas sunt una dintre cele mai incitante trupe din ziua de azi.

 

Alan McGee nu e singurul insa. Publicitatea exagerata din jurul trupei mai ca te asurzeste. James Allan, solistul sau, a fost descris drept poet, geniu, iar grupul a fost salutat drept “cea mai importanta formatie britanica din generatia sa” inainte sa fi avut sansa de a dovedi de ce este in stare. Cu toate aceste afirmatii, e surprinzator faptul ca LP-ul de debut (denumit “Glasvegas” si lansat la inceputul lui septembrie) a mai apucat sa fie realizat. Insa a fost.

 

Piesele lor se disting prin utilizarea unui feedback de chitara stratificat, ce le confera un aer epic, facandu-i pe multi sa-i compare cu grupul scotian din anii optzeci The Jesus And Mary Chain. Chiar daca aceasta pare comparatia cea mai evidenta, Glasvegas au multe in comun si cu Belle and Sebastian, alta trupa din Glasgow. Nu in materie de muzica, ci in materie de versuri. Ambele formatii reusesc sa faca o radiografie inspaimantator de succinta a vietii moderne din Glasgow.

 

Orasul e cunoscut pentru violenta si privatiunile sale; Glasgow este oficial capitala atacului de cord la nivel european din cauza inclinatiei locuitorilor pentru mancaruri prajite in baie de ulei (printre delicatesele locale se numara si batonul de ciocolata Mars in aluat prajit in baie de ulei). Relatii claustrofobe, orizonturi limitate care se intind pana la bautura si droguri, violenta ocazionala, toate acestea isi croiesc drum prin cantecele lor. Asemeni lui Belle and Sebastian, celor de la Glasvegas le place sa depene povestile care se petrec la scoala. “Go Square Go”, de exemplu, povesteste despre o bataie de la portile scolii.

 

Totusi, din punctul de vedere al muzicii, Glasvegas nu se complica. Daca nu ar exista straturile de distorsiuni cu ecou care sa le invaluie piesele, acestea ar fi un rock-and-roll standard, ce deviaza rar de la structurile de moda veche, uzate in timp. Unele dintre baladele lor, cum e “It’s My Own Cheating Heart”, care-ti taie pur si simplu rasuflarea, ar putea foarte bine proveni dintre piesele clasice ale anilor cincizeci in materie de acorduri. Intr-un moment in care alte trupe se dau peste cap sa desfaca rock-and-roll-ul in bucati, Glasvegas l-au simplificat pana la elementele sale fundamentale.

 

Astfel, Glasvegas face ceea ce multe alte trupe deschizatoare de drumuri dinaintea lor au reusit sa faca - sa ia un sound vechi de aproape jumatate de secol si sa-l faca sa para proaspat unei generatii intregi de ascultatori. In aceasta privinta, trupa se aseamana cel mai bine cu Velvet Underground, o formatie care a introdus sensibilitatea de avangarda in rhythm and blues-ul brut al artistilor de culoare. Velvet Underground au fost deschizatori de drumuri - ei au pus bazele punk-ului - si multa lume (ca Alan McGee) sustine ca Glasvegas nu sunt cu nimic mai prejos prin ceea ce fac in prezent. Eu unul nu sunt sigur ca as merge atat de departe, numai ca albumul de debut al trupei iti staruie in minte.

 

Cu tunsori retro, tinute negre si geci de piele, membrii trupei au cam acelasi aer “cool” de outsider propriu lui Lou Reed si celor de la Velvet Underground. La fel ca acestia din urma, si Glasvegas se lauda cu ceva neobisnuit - o femeie pe post de baterist, care foloseste un set de tobe primitiv, redus la minim. Velvet Underground o aveau pe Mo Tucker, a carei nepricepere la tobe nu a impiedicat-o niciodata sa incerce. La fel, baterista formatiei Glasvegas, Caroline McKay, evita tehnica acceptata, preferand sa bata indracit la instrumente stand in picioare.

 

Mai exista un ultim motiv intemeiat pentru care s-ar putea sa mai auziti de Glasvegas. Urmatorul LP al trupei, programat se pare pentru lansare inainte de Craciun, va fi inregistrat intr-o biserica din Transilvania. Daca se intampla sa auda cineva patru oameni de la Glasgow care repeta intr-un hambar, il rog sa-mi dea si mie de stire.