Jin Wanglin, antreprenorul cunoscut de apropiaţi şi de partenerii de afaceri din Bucureşti drept „Johnny Jin“, este fondatorul restaurantului chinezesc al „corporatiştilor“ din birourile aflate în Piaţa Victoriei, Kung Fu King. În timp ce vorbeşte, se aude un fel de hip hop chinezesc, reprezentând muzica ambientală din local.

Atmosfera este întregită de beţe de bambus pe mese, tablouri cu sate chinezeşti, dar şi de agitaţia angajaţilor, chinezi şi ei. Restaurantul său aflat la etajul I dintr-o clădire aflată la Piaţa Victoriei – este probabil singura afacere chinezească din această zonă – şi este neîncăpător în fiecare zi la ora prânzului, când angajaţi ai multinaţionalelor din zonă mănâncă aici. Wanglin spune că nu îi lipseşte nimic din viaţa de la Beijing, dar observă cum conaţionalii săi nu sunt la fel de pozitivi în a descrie relaţia cu România.

El crede că 5.000 este un număr prea optimist pentru firmele chinezeşti de pe piaţa locală – „Cred că sunt mai puţine, mulţi au plecat şi nu au închis încă firma. Mulţi dintre cei pe care îi cunosc eu au plecat în Brazilia, în America de Sud – cel puţin din cei pe care îi ştiu eu sunt 15-20 de inşi care au plecat“, spune antreprenorul. Jin Wanglin îmi povesteşte că a sosit prima oară în România în 2005, însă părinţii săi erau aici din 1999.

Ei aveau o fabrică de producţie de haine în China unde lucrau circa 100 de angajaţi, iar odată cu începerea crizei asiatice din 1997-1998 a intervenit nevoia de a se extinde pe alte pieţe europene. „Au prospectat şi Ungaria, dar au ales să rămână în România, unul dintre motive fiind faptul că tata avea alţi prieteni aici. Afacerea a crescut puternic din 2002 până în 2005, dar din 2006 a început să scadă.“ În consecinţă, familia lui Wanglin a căutat şi alte pieţe – au încercat să facă afaceri în Grecia sau Italia, însă în cele din urmă au închis-o, în 2008.

Wanglin a hotărât, în 2012, să intre în industria restaurantelor de pe piaţa locală. „Îmi place mâncarea, mai ales mâncarea noastră şi observasem că în România nu erau astfel de restaurante corespunzătoare, din punctul meu de vedere.“ Alegerea era una naturală şi prin prisma faptului că bunicul său a avut un restaurant în China în anii ’70, iar soţia şi familia ei lucrează de asemenea în această industrie. A deschis un prim restaurant pe Calea Moşilor, unde „din prima zi a fost coadă“, iar pe cel din Piaţa Victoriei l-a deschis aproximativ doi ani mai târziu. Fiecare dintre ele ajunge la venituri de peste 100.000 de euro pe an, potrivit lui Wanglin.

După cum reiese din cele mai recente informaţii publicate pe site-ul Ministerului de Finanţe, afacerile Kung Fu King au înregistrat venituri de 846.232 lei în 2014, cel mai recent an pentru care există informaţii publice disponibile. Au ajuns în prezent la peste 30 de angajaţi, dintre care majoritatea chinezi. „E normal să deschid restaurante Kung Fu King numai cu bucătari chinezi, deşi am văzut că sunt restaurante chinezeşti unde nu se întâmplă aşa.“

Wanglin spune că el însuşi a avut prieteni care au încercat să investească în alte afaceri aici – însă s-au lovit de impedimente precum cel legat de obţinerea unei vize pentru România, mai dificil de obţinut de către un cetăţean chinez chiar decât cea pentru Statele Unite ale Americii sau Regatul Unit. „Ei vin să cheltuie bani aici; avem cazare, bilet de avion, bani în bancă – şi deseori tot nu se acordă vizele. O a doua problemă ar fi legată de faptul că atunci când vin chinezii la vamă, li se cer «tips» ca să intre.“

Antreprenorul exemplifică prin faptul că recent un unchi, socrul şi alţi prieteni, care au deja vize pentru Statele Unite ale Americii şi Anglia, au depus cerere pentru vize în România, dar le-a fost respinsă. Voiau să vină aici pentru a-i analiza afacerea, în vederea unei potenţiale investiţii. „Prietenii mei vor să dezvolte afaceri în altă parte – China şi America sunt cele mai mari pieţe, dar sunt prea mulţi, nu prea mai ai loc, aici în schimb sunt lucruri de dezvoltat. Eu nu aş fi venit dacă nu aş fi sesizat o nevoie pe piaţa restaurantelor chinezeşti.“

„Din ce am observat, în România sunt cei mai puţini chinezi – spre comparaţie cu ţările în care am fost, de pildă Ungaria, Polonia, America, unde sunt foarte mulţi deja“, observă antreprenorul. Printre planurile sale de afaceri se află reducerea timpului de livrare prin achiziţia de scutere electrice (a observat că livrările în Bucureşti durează mai mult de 60 de minute), dar şi extinderea în Capitală şi în ţară. „Am plănuit ca până în 2017 să ajungem la şase localuri, dar schimbăm planul, sperăm acum să atingem acest obiectiv până în 2019. Ne dorim să ajungem şi în alte oraşe pe care le ştiu, am fost în Cluj-Napoca, era piaţa OK, Timişoara, Iaşi, am văzut mulţi studenţi.

Anul trecut am fost la Ploieşti, în mallul care a fost deschis, nu mi-a plăcut locaţia, food court-ul era la etajul patru, aveam plan cu ei, dar nu mi-a plăcut.“ Pe termen lung, îşi doreşte să intre pe piaţa aplicaţiilor pentru telefoane mobile fiindcă „sunt multe în străinătate care aici nu există“. Antreprenorul spune că „românii sunt foarte OK pentru mine – adevărul e că în 11 ani de zile aici am avut şi eu păţanii, minciuni, dar se întâmplă, oriunde, eu sunt mulţumit de ţara asta şi de populaţie“. Ce îi place cel mai mult în România? Nu ar putea să spună, însă crede că obişnuinţa a fost un factor important. Anul trecut a stat două luni în Statele Unite ale Americii, unde a achiziţionat apartamente pentru „viitor“, după naşterea fiului său, şi spune că nu s-a putut obişnui. Jin Wanglin nu are în plan să mai părăsească vreodată România, dar se gândeşte doar să îl trimită la studii într-un liceu american pe fiul său, când acesta va împlini vârsta necesară.