Pedestras prin Bucuresti, nu se poate sa nu observi ca exista la noi un soi de obicei, nu atat ciudat cat enervant: unde e locul mai ingust, acolo se ingramadesc cat mai multi. Sau mai multe.

Un bun exemplu este unul din capetele podului de peste Dambovita din fata fostei Banci a Religiilor, unde pe trotuar se afla un suport mare, cilindric, pentru afise si o adancitura in asfalt unde se formeaza o balta nu numai la cea mai mica ploaie, ci si cand trece vreuna din masinile ce stropesc strazile. Inevitabil, exact in locul respectiv, se gaseste si cate un destept (altul in fiecare zi, am contabilizat atent) care isi parcheaza masina. Asa incat trecatorului nu-i ramane decat sa-si ude pantofii prin balta sau sa se aventureze direct pe sosea, unde soferii numai amabili nu sunt.

Aceeasi situatie o puteti regasi usor si la usa companiei la care lucrati (cel mai potrivit loc pentru schimbat numere de telefon, amintiri din concediu sau retete de bucatarie), pe cele mai multe coridoare, la intrarea in lift sau in zona trecerii dintre vagoane la metrou. Sansele de a nimeri o astfel de aglomerare cresc, ca intr-o lege noua, nescrisa, a lui Murphy, cu cat esti mai grabit. 

O situatie asemanatoare descoperim si in economie, unde de ani de zile ne aglomeram in stramtoare. Sa luam micile afaceri. X a constatat ca Y o duce considerabil mai bine de cand si-a incropit un mic chiosc cu tigari si bautura ieftina. L-a imitat si a amplasat noul chiosc langa X. Au venit apoi si Q, W, A, G si H, fara sa se gandeasca la ce vor sa faca si ce perspectiva vor sa capete. Si atunci cand s-a terminat alfabetul, s-a terminat si cu bunastarea, in conditiile in care clientii sunt aceiasi si nu reactioneaza entuziast la un alfabet intreg de chioscuri, ei vor numai tigari si gata.

Daca situatia s-ar fi pastrat numai la chioscuri, n-ar fi fost nimic, dar o regasim si la niveluri mai inalte. Exista afaceristi importanti, persoane pentru care extinderea a insemnat un talmes-balmes de societati, companii, hoteluri sau participatii aiurea, luate cu toptanul, totul intr-o Romanie care o fi cea de-a doua tara din est, dar tot mica este.  Sigur, unii ar spune ca aceasta e concurenta, esenta capitalismului care va sa zica. As spune ca este intr-adevar concurenta, dar o concurenta cu ochelari de cal, adica fara anvergura.

Anvergura, adica acea capacitate de a crea si de a impune pietei un produs, o idee sau un concept nou, trainic, de viitor, fara a fi limitat de autoimpuse bariere zonale, financiare sau de mentalitate, este ceea ce lipseste celor mai multi intreprinzatori. 

Si atunci se prefera "tunul" rapid, in detrimentul castigurilor mici din afaceri de reala anvergura, imitatia ieftina, balaceala in apa statuta la marginea Oceanului. Litoralul este pustiu nu numai din cauza vremii, ci si a patronilor care nu si-au propus nici o secunda sa se bata nu cu grecii, dar nici cu bulgarii; de aici lehamitea si dezinteresul. Lipsa de anvergura face ca orice intreprinzator local sa fi lipsit de un partener esential, cel cu finantarea, bancile preferand orice alt tip de afaceri in detrimentul investitiei intr-o idee, oricat de buna ar fi aceasta.

La nivel de administratie, cel mai la indemana exemplu de ratare din lipsa de anvergura este chiar cota unica de impozitare, o masura cat se poate de corecta dar singulara, lipsita de ansamblul care sa o sustina viabil. Exista voci din mediul de afaceri care sustin ideea ca Romania sa devina un centru de afaceri zonal, din considerente dragi tuturor si des pomenite - dimensiunile pietei, capabilitati, talente, considerente ramase la stadiul de folclor. 

Un important industrias a enuntat ideea, recent, la un talk-show iar moderatorul a replicat rapid, (ce altceva?): "..bine, dar cum e posibil asa ceva?... traim in Romania, unde stiti cum stau lucrurile...". 

Chiar daca a trai in Romania nu este foarte comod (daca e sa ma iau in calcul numai pe mine, care am zilnic intre trei si zece iesiri de tot felul, de la furie la neputinta, generate de numita stare), nu este nici chiar asa de rau; depinde cum privesti lucrurile. Dupa 15 ani de capitalism, asa cum l-au inteles romanii, si la a doua generatie de afaceri, putem constata ca nu mai este timp pentru resemnare mioritica si nici pentru acceptarea neconditionata a starilor de fapt. Cei mai importanti si mai rezistenti afaceristi, la noi sau la altii, au fost si sunt vizionarii, cei cu anvergura, care au incercat si au crezut ca pot reusi. 
Sa ne propunem atunci sa devenim noul El Dorado, Wall Streetul Estului si sa facem din strada Covaci o Champs-Elysées.  

O perioada vor urma zambetele neincrezatoare, analizele taioase care sa explice de ce nu se poate, dar pe urma... cine stie? In orice caz, nu m-as simti deloc confortabil sa aplicam la nesfarsit zicerea lui Marin Sorescu: "Locul unde cerul se imbina cu pamantul se numeste rapa, si acolo este orizontul nostru larg".