Paula! Paula!”, a strigat în miez de noapte, la intervale regulate, timp de zeci de minute, vocea vlăguită a unui bătrân – căzut în baie, din câte ne-am putut da seama –, trezind mai mulţi vecini îngrijoraţi. După telefoane date poliţiei, pompierilor şi, într-un final, fiului, ni s-a spus să nu intervenim în niciun fel, că vor veni copiii să îl ajute. Însă după mai bine de o oră abia aveau să sosească copiii şi ambulanţa, pentru a-l transporta la spital.

Din păcate, sunt multe cazuri similare, iar unii bătrâni nu au nicio şansă. Fie pentru că trăiesc izolat, fie pentru că nu are cine să îi ajute.

Pandemia a mobilizat mulţi voluntari, dar, reintraţi în normal, vârstnicii s-au trezit din nou singuri.

Cazurile bătrânilor de la azilul din Voluntari, cu zeci de oameni găsiţi mai mult morţi decât vii, a adus în atenţia autorităţilor instituţiile de profil, unde s-au găsit, în urma controalelor, zeci de nereguli. Asta în rândul celor care nu au apucat să ascundă gunoiul sub preş. Pentru că, în momentul în care se face atâta vâlvă la „competiţie”, e clar că nu ai cum să scapi, aşa că te apuci să cârpeşti cât poţi până îţi vine rândul pe lista de inspecţie.

E trist că bătrânii, după o viaţă în care şi-au adus fiecare cum a putut contribuţia în societate, ajung să fie priviţi doar ca o vacă de muls. De copii, de nepoţi, de vecinii care se dau bine „pe lângă ăl bătrân, că n-are copii şi poate-mi lasă mie casa” şi de caracatiţele numite centre de îngrijire, dar care în realitate devin sicrie pentru morţii vii. Şi asta într-un caz bun, în care au ceva de lăsat, oricât de infimă ar fi valoarea, şi pentru care neamurile sunt în stare să se târască unele pe altele prin tribunale.

În România există bătrâni care nu au ieşit niciodată din satul, din comuna sau din judeţul în care s-au născut. Singura lor realitate a fost o vacă, o casă de chirpici, o fântână şi o grădină de legume. Bineînţeles, unii au avut posibilitatea să facă mai mult de-atât şi nu au făcut-o. Însă unii nu au avut aceste şanse. De pensiile mici şi condiţiile mizere în care ajung să trăiască după ce dau aproape toţi banii pe medicamente şi produse care să le asigure subzistenţa, la sate şi oraşe deopotrivă, nici nu mai are rost să vorbim.

Îngrijirea privată e costisitoare şi în multe cazuri nici ei, nici copiii lor nu şi-o permit, sau mai e şi varianta în care copiii şi-ar permite dar au alte priorităţi ori au avut o relaţie defectuoasă cu părinţii de-a lungul anilor şi nu sunt dispuşi să facă un astfel de sacrificiu.

Vorbim şi de o lipsă de educare a pieţei, pentru că mulţi nu înţeleg importanţa unei îngrijiri specializate. Ori aleg, pentru o viitoare moştenire, să rămână ei să îngrijească rudele în vârstă, acumulând frustrări pe care banii, casele primite nu le vor putea compensa.

Iar în ceea ce priveşte instituţiile dedicate, dincolo de controalele care vizează condiţiile oferite de azile – care trebuie îmbunătăţite şi adaptate pentru persoane cu nevoi speciale –, de la paturi rabatabile la butoane de panică, şi am menţionat doar lucruri de bun simţ, ar trebui să se pună, de asemenea, un mai mare accent şi pe personalul acestor centre. Începând cu teste psihologice şi controale de rutină. Pentru că nu e o meserie în care să laşi pe oricine, cum nici la grădiniţă/şcoală nu laşi copilul într-o clasă a unei educatoare/învăţătoare cu probleme psihice sau de comportament. Într-o astfel de meserie nu e de ajuns să speli pe cineva, să îi duci o farfurie de mâncare. Răbdarea, empatia, blândeţea sunt obligatorii.

La pol opus, avem exemplul Vestului. În străinătate vezi vârstnici la cafea, la restaurant. Savurează din plin zilele „fără ceas” de după încheierea carierei. Au timp – şi bani – să călătorească, să îşi descopere mici hobby-uri. Ba mai mult, state ca Olanda au construit adevărate sate destinate pensionarilor, pentru ca aceştia să aibă un loc sigur în care să fie îngrijiţi adecvat.

Întorcându-ne însă la realitatea autohtonă, măcar din punctul de vedere al pensiilor private perspectiva e optimistă: la începutul acestui an, sistemul de pensii private din România, format din Pilonul II – fondurile private obligatorii la care contribuie câteva milioane de salariaţi români cu o parte din venitul brut lunar – şi Pilonul III – fonduri private facultative la care contribuie câteva sute de mii de români cu o sumă decisă de ei înşişi -, a spart pragul de 100 mld. lei active (20 mld. euro), potrivit ZF. Dar dincolo de un viitor mai echilibrat pentru generaţiile aflate acum în câmpul muncii, e important să nu le dăm uitării nici pe cele de dinainte. Şi dacă nu avem un bunic sau un părinte, să „adoptăm” unul, dezinteresat.

Luând exemplul lor, mare atenţie cum vă pregătiţi de pensionare! Încercaţi să vă bazaţi pe voi înşivă, pe propriile economii, pe evitarea datoriilor, pe asigurarea prin forţe proprii a unui loc pe măsura stilului vostru de viaţă, fie el modest sau luxos, şi cel mai important, menţineţi relaţiile cu oamenii, pentru a evita, peste ani, cea mai dureroasă problemă a bătrâneţii: singurătatea.  

Andra Stroe este jurnalist Business Magazin

(andra.stroe@businessmagazin.ro)