Kauffman Firm Survey, care a studiat antreprenoriatul în SUA, arată că puţin peste 10% din totalul întreprinzătorilor care sunt la prima afacere au sub 30 de ani. E acceptat ca un fapt comun că perioada de vârf pentru antreprenoriat nu este sub 30 ani, cum poate s-ar crede, ci între 35 şi 44 ani. La oricare vârstă între 36 şi 46 ani potenţialul de antreprenoriat e de cel puţin două ori mai mare faţă de orice vârstă de până în 28 ani. Peste 80% dintre întreprinderi sunt deţinute de întreprinzători cu vârsta de peste 35 ani. Numărul întreprinderilor deţinute de întreprinzători până în 24 ani reprezintă doar 1,5% din total, deci un număr foarte mic. Numărul întreprinderilor deţinute de întreprinzători de peste 55 ani este la fel de mare ca şi cel deţinut de întreprinzători până în 34 ani. Iar antreprenoriatul în serie merge la vârste şi mai mari, cu vârful între 40 şi 50 de ani.

În România nu pare să fie o situaţie aparte. Dacă însă ne uităm la media IMM-urilor la mia de locuitori, vedem din studiile publicate în ultimii ani că suntem la 50% din media UE.

Deci problema nu este a distribuţiei pe vârste a între-prinzătorilor, destul de asemănătoare ţărilor mature din punct de vedere antreprenorial, ci a nivelului scăzut de antreprenoriat al românilor.

În România, începând cu sistemul de educaţie, se construieşte o cultură a penalizării erorii, în loc ca eroarea să fie privită ca un mijloc principal al persoanei de a învăţa şi de a se autodezvolta. Mulţi dintre noi îl clasifică pe cel care are un eşec un proscris. În şcoală, greşelile se pedepsesc de multe ori în loc să construim o cultură a încercării, a obţinerii unui rezultat prin încercări, chiar dacă sunt de cele mai multe ori nereuşite. Consider că teama de nereuşită e o cauză a ratei scăzute de antreprenoriat.

Apoi, educaţia oferită de sistemul de învăţământ este abstractă, teoretică, cu puţin caracter practic, neorientată către meserie sau către viaţa reală; or, ca să întreprinzi, ar trebui să înţelegi cât de cât un domeniu din economie, din viaţa socială. Lucrul acesta se întâmplă abia după ce începi să lucrezi într-o organizaţie; învăţământul nu promovează ideea de proiecte care să fie gândite şi executate de elevi pentru şcoală, pentru comunitatea în care trăiesc.  Lipseşte aproape cu desăvârşire educaţia „economică“, adică cea comercială, care pune bazele înţelegerii pieţei, a nevoilor pieţei, a proiectării produselor/serviciilor noi, a marketingului, distribuţiei etc. Aceste lucruri ai şansa să le înveţi lucrând într-o organizaţie. Am văzut acum doi ani manuale de aşa-zis antreprenoriat după care se predă în şcoli: acestea de fapt învăţau elevii cum se lucrează într-o mare companie; nicidecum nu era vorba de nevoile, stadiile prin care trece un start-up; iar cei care predau erau profesori de şcoală la o altă specialitate, care ar fi vrut să ajute. Din păcate, antreprenoriatul nu poate fi predat bine de cei care nu au fost întreprinzători în viaţa lor, sau care nu au fost măcar consultanţi pentru diferiţi întreprinzători.

Această educaţie nu e oferită nici măcar în învăţă-mântul superior. Studii recente arată că, din punctul de vedere al calităţii managementului, nu există nicio diferenţă între absolvenţii de învăţământ superior şi cei fără studii superioare. Şcoala românească asigură într-o măsură neglijabilă cunoştinţele necesare pentru ca un absolvent de liceu să înfiinţeze o afacere.

Florin Talpeş este fondatorul BITDEFENDER, cel mai exportat produs românesc.