E timpul ca cei care muncesc să primească salarizarea corespunzătoare, iar cei care merg la serviciu să se joace Solitaire să caute în altă parte acest mod de a munci. Sunt peste 50 de sporuri”, a spus recent Marcel Ciolacu, referindu-se la reforma bugetară – descrisă de el, de altfel, drept „prima reformă reală a sistemului bugetar”. Nu e un secret pentru nimeni că percepţia, când mergi, în general, într-o instituţie de stat sau chiar într-o companie cu acţionariat de stat, este, de multe ori, cu Solitaire sau nu, că îi deranjezi pe cei angajaţi tocmai ca să fie în serviciul tău – în serviciul publicului, plătiţi din banii contribuabililor. Mă feresc de generalizări şi sunt convinsă că există şi excepţii, oameni dedicaţi, care înţeleg valoarea muncii lor şi a unui zâmbet din spatele ghişeului pentru cei care vin în general să îşi rezolve o problemă. Zâmbetele sunt rare însă, iar universul ghişeelor maro este departe de realitatea „angajatului din corporaţie” şi a ritmului specific. În general, obişnuit cu cel puţin 8 ore de muncă, acum, în regim hibrid, departe de 9 to 5, ci obişnuit cu a fi disponibil oricând, cu stat peste program, cu strategii, valori, discuţii despre sustenabilitate ş.a.m.d., corporatistul care intră într-o instituţie publică se izbeşte de o realitate total diferită. De aceea, mi se pare oarecum amuzantă sugestia premierului Ciolacu ca în situaţia în care angajaţii de la stat sunt nemulţumiţi de schimbările anunţate să se angajeze în mediul privat, care şi aşa duce lipsă de forţă de muncă. Cea mai recentă discuţie pe care am avut-o cu un angajat de la stat a fost într-o primărie din provincie, unde am plătit câteva taxe – am ajuns în faţa unui ghişeu gol, persoana de acolo era „ieşită puţin”, a revenit într-un final, nu a salutat, am avut senzaţia că ceea ce îmi transmite este că îmi face un mare serviciu, iar la final, când am spus că îmi doresc să plătesc cu cardul, m-a certat că nu am anunţat-o dinainte, pentru că ea a făcut deja chitanţele. „OK, dar nu aţi întrebat”. Imaginaţi-vă un astfel de comportament la recepţia unui hotel sau la secretariatul unei multinaţionale din Pipera. N-am primit niciun răspuns, am făcut rost de cash şi nu am primit nici măcar un răspuns la salutul de plecare. M-am gândit instant la cartea „Cultura serviciilor superioare” a lui Ron Kaufman, axată pe schimbările pe care le pot face un zâmbet, o rezolvare a unei pro­bleme în mod corespunzător de către angajaţii din servicii. Totuşi, cei la care a ajuns cartea sau sunt interesaţi de un astfel de subiect sunt angajaţii din companiile private,  ca urmare a faptului că înţeleg cum un serviciu bine făcut poate să facă diferenţa şi să devină un avantaj competiţional. În lipsa competiţiei însă, un astfel de efort pare fără sens. De ce să munceşti mai mult sau mai bine, dacă asta nu îţi aduce niciun beneficiu? Poate pare fără sens competiţia între primăriile locale, să spunem (deşi nu văd de ce nu ar putea fi şi acestea motivate să „concureze” între ele), dar cred că un sistem de motivare a angajaţilor din interiorul primăriilor şi al altor instituţii de stat ar putea fi implementat. Dacă premierul spunea că îşi doreşte ca de acum încolo să îi recompenseze pe cei care muncesc, cine sunt cei care decid asta? În cazul serviciilor publice, contribuabilii ar putea face acest lucru. Cum ar fi astfel ca munca acestora să fie judecată în baza unor formulare de feedback, completate de cei care îşi doresc acest lucru? De ce nu s-ar putea, la fel ca la McDonald’s, să se implementeze şi aici conceptul de „angajatul lunii”, care să fie recompensat ca atare? De ce nu, ca în cazul companiilor din Big Four, orele peste program în perioadele aglomerate să fie plătite? „Ambiţia individuală serveşte binelui comun” şi „Fiecare om trăieşte prin schimburi” sunt citatele mele preferate când vine vorba de Adam Smith (16 iunie 1723 – 17 iulie 1790), considerat părintele capitalismului. Nu zic că sunt capitalismul sau corporaţia perfecte, dar sunt, cel puţin, eficiente, când vine vorba de profitabilitate. Lucrarea sa „Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”, a fost una dintre primele încercări de studiu al dezvoltării industriei şi comerţului în Europa, care ar fi contribuit la crearea economiei ca disciplină de studiu şi care a oferit primele argumente în favoarea comerţului liber şi capitalismului. A introdus în economie conceptul de mână invizibilă, metaforă care are rolul de a arăta cum, prin urmarea propriului interes, indivizii stimulează indirect economia – mecanismul pieţei ar arăta că acţiunile cel mai eficiente şi benefice ar fi cel mai profitabile. Dacă interesul angajaţilor de la stat (excluzând sistemul medical şi educaţia)ar fi generat tocmai de binele contribuabilului, iar calitatea muncii, apreciată de acesta? Poate un sistem bazat pe meritocraţie – nu pe vechime, cum pare a fi acum – ar funcţiona şi la stat. Un sistem în care oamenii să fie motivaţi să muncească, să aprecieze munca, să îşi respecte „clienţii”.   

Ioana Matei este editor Business Magazin