La începutul săptămânii trecute, statistica a prezentat un set de date, care arată că în anul 2014 România a cheltuit 2,5 miliarde lei, adică 570 de milioane de euro, pentru activitatea de cercetare şi dezvoltare. Cheltuielile reprezintă 0,38% din PIB, din care pentru sectorul public 0,22% şi pentru sectorul privat 0,16%. La sfârşitul anului 2014 îşi desfăşurau activitatea în cercetare-dezvoltare aproape 43.000 de oameni, număr în uşoară creştere faţă de cel înregistrat la sfârşitul anului 2013. Ponderea redusă a cheltuielilor cu cercetarea şi dezvoltarea în PIB ne aşază pe ultimul loc în Europa, iar cea mai recentă analiză a Comisiei Europene ne etichetează drept „inovator modest“. Conform datelor publicate de comisie, vârful performanţei în inovaţie a fost în 2011, iar în prezent ne situăm la capitoul inovaţie sub anul 2007, momentul aderării. Capitolele la care avem probleme sunt conexiunile cu cercetarea internaţională şi modul în care sectorul antreprenorial inovează. Vă aduc aminte, în context, şi informaţia care m-a făcut să mă întreb cum se poate aşa ceva, faptul că numărul brevetelor acordate la noi anul trecut a fost mai mic decât cel al brevetelor din 1920. Din 1920, repet.

Asta în condiţiile în care oricine - antreprenor, şef de companie, angajat sau oficial al statului - îţi va putea vorbi, fără să trebuiască să se concentreze foarte tare, despre importanţa inovaţiei, cum trebuie susţinută şi ce efecte benefice are. Putem confirma, şi, răsfoind acest număr special al revistei, chiar vă puteţi convinge de asta.

Trebuie însă mai mult. Mai mult de 0,38% din PIB, mai multe brevete, mai multe proiecte în companii, mai multe idei şi mai multă disponibilitate pentru a pune ideile în practică, mai mulţi angajaţi şi mai multe laboratoare, mai multă cercetare în universităţi şi mai multe contacte şi contracte între companii şi cercetători.

În anii ’30, Marea Depresie a creat un climat de creativitate care a dus la apariţia managementului ca ştiinţă şi profesie, dar şi la apariţia unor departamente care astăzi sunt indispensabile oricărei companii, adică cele de marketing, de relaţii publice şi de  publicitate. Companiile au descoperit „clientul“ şi nevoile sale; drept urmare, Standard Oil şi-a format şi extins rapid reţeaua de benzinării, DuPont a invadat lumea cu nailonul şi multele aplicaţii ale acestuia, Sears şi-a dublat numărul de magazine şi a început să intermedieze asigurarea auto prin poştă, au prosperat Carvel - vânzători de îngheţată - sau AC Nielsen, cu studii de piaţă. Retrospectiv privind, criza financiară începută în 2008 şi criza economică mondială care a urmat au iscat, mi se pare, mult mai puţină creativitate; şi, câtă a fost, creativitatea s-a canalizat în special în zona tehnologică - telefonul inteligent, conţinutul mobil, social media, furnizorii de servicii fără active, de genul Uber sau Airbnb. Minunate chestii, dar am sentimentul unei lipse de substanţă totuşi.

Cum mersul României se leagă nemijlocit de cel al Europei, să privim spre bătrânul continent, care şi-a propus ca până în 2020 să dezvolte o economie bazată pe inovaţie, şi a stabilit un număr de acţiuni pentru aceasta, inclusiv creşterea procentelor alocate cercetării, dezvoltării de huburi, o piaţă unică digitală şi altele asemenea. Anul 2020 nu este prea departe, şi cred că vom asista la un frumos eşec european, indiferent cum îl vor cosmetiza birocraţii de la Bruxelles. Vorbim de o piaţă unică digitală, dar doar 7% din companiile europene mici sau medii vând peste hotare, iar afacerile au cheltuieli de cel puţin 5.000 de euro pentru a putea face comerţ cu o altă ţară din aşa-zisa uniune. Când spui „o piaţă europeană de 500 de milioane de oameni“ ai o imagine, dar când introduci în ecuaţie 28 de state, fiecare cu legislaţia sa, cu taxele sale şi cu birocraţia sa, imaginea se năruie.

Ce nu înţeleg birocraţii bătrânului continent este deosebirea majoră dintre campionii americani Google, Facebook sau Apple şi orice altă închipuire asemănătoare europenească, aceea a mediului social şi economic în care acestea s-au născut. Unu, Silicon Valley este o creaţie a fondurilor cu capital de risc şi nu a statului care „şi-a propus să“, în timp ce Europa este dominată de un sector bancar clasic, prea puţin dispus să investească în aventuri tehnologice. Doi, cultura eşecului, de care americanii se tem mult mai puţin decât europenii. Trei, foamea şi nebunia; nu acelea fiziologice, ci cele invocate de Steve Jobs în faţa studenţilor de la Stanford în 2005: „Pentru a fi inovator, trebuie să rămâi flămând şi nebun“. 

România vrea creştere economică de peste 5% pe an şi locuri de muncă. În actualul climat aşa ceva nu este posibil – putere scăzută de cumpărare, legislaţiue stufoasă, fiscalitate excesivă, birocraţie şi corupţie. Ar trebui investiţii străine, fondurile europene şi.... creativitatea.

Investiţiile străine au devenit un instrument geopolitc, iar fondurile europene îmi sună a fata morgana. Creativitatea însă o avem cu toţii – şi o companie bazată pe creativitate va învinge mereu.