Nu o să vorbesc aici despre conceptul acela cu două sau mai multe Românii, a fost mult prea des şi mult prea inutil invocat, dar o să vorbesc despre faţetele aceleiaşi Românii; personal, fac parte din categoria nefericiţilor pentru care lumea nu începe la Romană şi se termină la Şincai, aşa că micul orăşel de provincie unde o problemă de familie m-a dus săptămâna trecută nu m-a luat prin surprindere. Dar m-a făcut să mă gândesc.

Este târgul unde am copilărit, numele nu are importanţă; oraşul are istorie, la un moment dat armata română a dat o probă de bărbăţie acolo şi a învins, un oraş care a avut ceva industrie, ba era ceea ce se chema la un moment dat nod de cale ferată - asta într-o vreme când trenurile circulau şi nu erau tăiate la fier vechi. Acum este doar un orăşel cenuşiu, un cenuşiu brăzdat de albul varului cu care sunt boite bordurile şi copacii din parc. Momentul duşului rece a fost cel în care am devenit conştient de faptul că leul era bancnota cu cea mai intensă circulaţie pe plan local, şi nu, faptul că spun asta nu înceamnă o lipsă de patriotism. Leul stabilea un soi de hotar nevăzut în România, despărţea cotidianul meu de cotidianul locuitorilor micului orăşel. O banală comandă de 80 de lei a declanşat un potop de mulţumiri de partea cealaltă de tejghelei, iar fata de la casieria magazinului local a surâs blând şi înţelegător la nefericirea şi la încurcătura unui bărbat aflat la rând în faţa mea: „...un leu? Lăsaţi, îl aduceţi mai târziu, sunt aici până la nouă...“.

Este o faţetă a României unde se dau şpăgi de milioane de dolari, unde se negociază orice, unde se pun la cale afaceri, unde se exploatează bogăţiile subsolului şi unde tineri IT‑işti talentaţi fac chestii minunate. Dar cumva afacerile şi bogăţiile subsolului şi IT-iştii cei talentaţi sunt legaţi direct şi profund de insul acela căruia îi lipsea un leu pentru a-şi plăti cumprăturile, şi dacă nu vom înţelege asta, tehnocrat sau simplu cetăţean, naţia asta nu se va însănătoşi. Pentru că sărăcia cronică slăbeşte orice naţie şi taie orice şanse de a reuşi reabilitarea unei naţii.

Cultura sărăciei înseamnă ideea de a împărţi oamenii în duşi de nas şi ducători de nas, în fraieri şi şmecheri. Mai înseamnă eliminarea egalităţii şanselor, idolatrizările gratuite şi folosirea de manipulări grosolane. Mulţumirea de a supravieţui în orăşele cenuşii, unde nu există spital, nu există dascăli, nu mai există destui copii pentru a umple sălile de clasă. În aceleaşi orăşele se fac locuri de joacă de 600 de milioane de lei vechi şi closete în curţile şcolilor de alte sute de milioane de lei vechi. Cultura sărăciei a creat o clasă de cetăţeni care se tem. Se tem de preţuri, se tem de ziua de mâine. Se tem de ştabii locali, deşi ei îi aleg. Cea mai mare problemă a României nu sunt deficitele sau datoria externă sau corupţia, ci sărăcia, cea care generează toate cele dinainte, şi corupţie, şi deficite, şi datorie externă. Nu mai are rost să căutăm ţapi ispăşitori în fărâmiţarea terenurilor, în productivitatea redusă, în investiţiile anemice sau în folosirea până la idioţenie a sintagmei „mână de lucru ieftină“ şi nu mă refer aici la sărăcie aşa cum o calculează instituţiile financiare. Vorbesc de sărăcia care împiedică oamenii să îşi schimbe mobila din casă la cinci ani şi la sărăcia care împiedică antreprenorii să îşi ducă la bun sfârşit visele; la sărăcia care face din funcţionar un ins coruptibil şi la sărăcia care îl face pe medic să ridice neputincios din umeri.

Ştiţi, omul acela căruia îi lipsea leul la cumpărături are aceeaşi putere cu tine, cititorule, iar leul acela îl face vulnerabil.

Un profesor de ştiinţe politice vorbea la un moment dat de un concept care ni se potriveşte şi nouă, acum, de neoleninism. Am mai vorbit: leninismul s-a dezvoltat într-o perioadă în care legitimitatea politică era asociată cu un soi de expertiză care venea dintr-o iluzorie posesie de cunoştinţe superioare, expertiză asumată de liderii politici şi susţinută orbeşte de trepăduşii acestora. Puritatea ideologiei şi menţinerea dominaţiei politice a aşa-zisei elite erau ţeluri în faţa cărora alegerile, opinia publică, constituţia, legile, principiile democratice sau opoziţia politică nu reprezentau nimic.

Cum e acum? Şi nu numai la noi, ci peste tot în lume.

O comunitate locală puternică, cu un mod de gândire suplu, adaptabilă dar cu reguli ferme şi leadership real poate fi răspunsul la dezvoltarea viitoare a României, poate asigura un viitor atât tinerilor cât şi celor în vârstă, indiferent de starea sistemului de pensii de stat sau de evoluţia sistemului educaţional. Cum s-ar putea face trecerea de la baroni locali la leadership autentic sau de la inerţia ţăranului român şi de la aşteptatul banilor de la nepoţii din Spania sau Italia la angajament altruist în folosul comunităţii şi cu ce bani se poate face acesta sunt întrebări cât se poate de justificate, cât se poate de grele. Dar se poate şi asta este şansa noastră.