Sfintii Parinti erau oameni destepti. Cand iti petreci zilele izolat in pustie sau inchis intr-o chilioara, n-ai incotro - inveti sa-ti cunosti miscarile sufletului pana in cele mai subtile detalii. Asa au ajuns Parintii la concluzia ca pericolele sunt de mai multe feluri: exista pericole de stanga si dreapta; de sus si de jos, din fata si din spate. 

Daca, bunaoara, pericolul din stanga este uscaciunea inimii sau cel de sus, trufia, pericolul din fata este excesul de zel. Prea multa ravna strica - este concluzia Sfintilor Parinti. Rugaciunea si postul impinse dincolo de anumite limite devin periculoase. In acest moment, PNL este pandit de pericolul "din fata". Scriam, saptamana trecuta, inainte de a ajunge - dupa cum ravneste Boc - primul partid al Romaniei, ca PD mai trebuie sa depaseasca o etapa inerenta oricarui proces de maturizare: uciderea, simbolica, a tatalui. PD trebuie sa invete cum sa-i spuna "nu" presedintelui Basescu.  In cazul liberalilor, problema se rastoarna cu susul in jos. Se pare ca membrii acestui partid si-au luat prea in serios propria ideologie. 

Una dintre valorile fundamentale ale doctrinei liberale este, ghici ciuperca, libertatea individului. Toate bune si frumoase, cata vreme aceasta independenta este folosita cu masura. Din nefericire, insa, majoritatea membrilor PNL par a fi uitat bruma de latina invatata in scoala si, implicit, intelepciunea dictonului "Aurea mediocritas".

Mediocritatea e un cuvant cu doua taisuri. Pe primul il cunoastem cu totii - l-am simtit pe propria piele. "Esti mediocru" suna, in urechile oricarui european, precum o injuratura de mama. Noi refuzam sa fim mediocri. 

Noi vrem sa fim exceptionali. Ca nu putem e o alta poveste - una pe care refuzam sa o ascultam. Regula ne irita, ne frustreaza. Cautam hamesiti exceptia, uitand intelepciunea celor care, in pustie fiind, si-au privit demonii drept in ochi. Iar liberalii se regasesc in fruntea plutonului de "exceptionalisti". Toti dau din coate sa iasa in fata. Fenomenul, in esenta, n-ar fi unul nociv. Singurul lucru nociv este excesul.
Daca PNL se confrunta la aceasta ora cu o lipsa de coerenta in impunerea unei imagini unitare in ochii electoratului, aceasta se datoreaza absentei unui nivel minim de disciplina. 

Daca PD sufera de lipsa liderilor cu vizibilitate, PNL sufera din cauza excesului de personalitate. Prea multi lideri, prea multa personalitate si, implicit, prea multa vizibilitate - iata reteta sigura a unui partid ce sta sub semnul "racul, stiuca si o broasca", unde unul trage "hais" iar altul "cea".

Un distins si venerabil comentator politic descria recent situatia din coalitia aflata la putere cu sintagma "miscarea browniana" pentru a sugera ca actiunile partenerilor politici sunt mai degraba haotice, lipsite de coerenta. Diagnosticul era, in esenta, corect, dar corect ca-n bancurile de la Radio Erevan unde nu era Volga ci bicicleta si nu i s-a dat ci i s-a luat. "Miscarea browniana", oricat de haotica luata "in parte" este, in ansamblu, extrem de "disciplinata": suma miscarilor asa-zis "haotice" este constanta. Daca aceasta ar fi situatia la nivelul coalitiei, am avea parte de o guvernare coerenta - ceea ce nu este cazul. 

Daca situatia in interiorul PNL-ului ar fi una de "miscare browniana", rezultanta miscarilor aparent dezordonate ar fi fost previzibila - ceea ce, din nou, nu este cazul. Responsabilitatea, in acest caz, revine in primul rand premierului Tariceanu. In calitatea sa de "sef al particulelor", atat la nivelul coalitiei cat si la nivel de partid, s-ar cuveni sa-si invete subordonatii tocmai acest adevar cat se poate de simplu: daca toate moleculele din aer s-ar napusti, coordonat, doar intr-o parte a ferestrei, geamul s-ar face tandari intr-o clipita. 

Dinspre partea geamurilor, eu, unul, stau linistit. Mai putin sigur sunt, insa, vis-à-vis de soarta guvernului Tariceanu, in general, si a PNL, in particular.  Si-ar fi pacat. 

PNL poate si merita sa-si dispute cu PD pozitia - atat de frumos formulata de Boc - de "primul partid al Romaniei". 

Doua sunt lucrurile care ma inspaimanta teribil: gandul ca as putea face acelasi lucru - n-are importanta care - pentru "tot restul vietii"; si ideea ca "primul partid al Romaniei" va ramane, pentru mai mult de unul, hai doua cicluri electorale, acelasi.