Acesta este cadrul pentru prima sce­na, petrecuta saptamana trecuta undeva intr-o cladire de birouri din nordul Bucurestiului.

Citatul ii apartine sefului Renault, Car­los Ghosn, si intr-o forma sau alta l-am auzit de-a lungul timpului de la orice CEO al unei mari corporatii venit sa isi vizi­teze fabricile din Romania si care in­cer­ca sa puna presiune pe autoritati pen­tru a obti­ne avantaje fiscale sau macar pentru reali­zarea unor sosele pana la poarta fabricii. A doua scena are loc intr-un res­tau­rant din zona Parcului Tineretului din Capitala, unde trei cupluri de pana in 30 de ani discuta despre imobiliare. Cei mai vehe­menti sunt insa doi doctori rezi­denti, proaspat casatoriti, care se plang ca nu s-au miscat mai repede cu obti­ne­rea creditului de la banca si cresterea pre­turilor din ultimele 18 luni nu le mai permite sa isi cumpere apartamentul de 3 camere la care visau. Legatura dintre cele doua scene este reprezentata de un termen pe care tot mai multi dintre romani ar trebui sa il invete si nu doar cand vine vorba de afaceri - opportunity cost. Sau cu alte cuvinte, cat pierde Re­nault pentru ca nu poate sa produca mai mul­te masini Logan care se vand ca pai­nea calda la export si cat au pierdut deja me­dicii rezidenti pentru ca nu au actio­nat indeajuns de rapid si au crescut pre­tu­rile la apartamente.

Opportunity cost i-a determinat pana acum pe producatorii de com­po­nen­te auto sa vina in Romania si sa in­ves­teasca in ultimii sapte ani mai bine de un miliard de euro in fabrici situate in general in partea de vest a tarii.

Calculul a fost simplu. Chiar daca un camion cu piese auto care pleaca de la fabrica Delphi din Ineu sau cu anvelope Pirelli de la Slatina face chiar si doua-trei zile pana ajunge in depozitele centrale, salariul pe care il primeste pe fiecare ora un roman este de peste zece ori mai mic decat al unui german, iar atunci profitul suplimentar pe care il genereaza o fabrica in Romania justifica relocarea activitatii de productie. Insa ceea ce i-a adus pe primii straini in Romania i-ar putea indeparta pe cei din valul doi, deoarece intre timp salariile au crescut accelerat, cu mult peste proiectiile din business plan-urile producatorilor. De ce oare? Nu mai departe de saptamana tre­cuta, Radu Merica, vicepresedinte in cadrul ca­merei de comert romano-ger­ma­ne si fost sef al grupului de firme al lui Ion Tiriac, se plangea la un seminar orga­nizat de Ziarul Financiar ca in zona de vest a tarii, producatorii de componente auto nu pot apela la forta de munca din jude­tele invecinate cu rata (mai) mare a so­ma­jului, deoarece infrastructura face impo­sibila naveta angajatilor intr-un timp acceptabil.

De altfel, problema fortei de munca a devenit un laitmotiv, aproape fiecare dis­cutie cu presa a sefilor marilor com­pa­nii active in Romania incluzand re­marci precum „nu mai gasim oameni cali­ficati“ sau „am fost nevoiti sa cres­tem salariile pentru a ne pastra anga­ja­tii“. Iar salariile nu pot decat sa creasca. In plus, preturile la imobiliare ex­plo­deaza de la an la an, iar orice noua extin­dere a activitatii de productie atrage dupa sine un orizont mai indepartat de recuperare a investitiei. Cu spec­trul acestor cresteri sus­­tinute ale costurilor si im­plicit al reducerii pro­fi­ta­bilitatii, producatorii in­cep sa simta in conturi faptul ca numarul kilometrilor de autos­trada anuntati in ulti­mii zece ani nu reuseste sub nicio forma sa treaca de stadiul de pro­iect. Pentru ca daca pretul fortei de mun­ca a crescut cu 20%, atunci aceasta ar trebui sa se regaseasca intr-o diminuare cores­punzatoare a costului cu trans­por­tul, spre exemplu.

„Vom ajunge la Dacia la o capacitate de productie de 400.000 de automobile in 2009. Daca vom considera ca este nevoie de o noua capacitate de productie, acum avem alternative - am inceput cons­truc­tia unei fabrici in Maroc, care este o tara low-cost“, explica tot saptamana trecuta Carlos Ghosn. Pentru ca pana la urma, in ziua de astazi, totul este o chestiune de oppor­tu­nity cost. Iar daca pretul mainii de lucru nu mai este neaparat un avantaj com­pe­titiv fata de vecinii de la est, atunci poate ca o infrastructura apropiata de cea din tarile de vest de Romania ar putea aduce acum in tara valul al doilea al inve­s­ti­to­ri­lor, adica al celor interesati nu doar de forta bratelor, ci si de creiere.