Facem cunoştinţă cu o Lara Croft tânără, pasionată de arheologie, care nu e însă foarte sigură de cum va arăta viitorul ei. În urma unui incident cu autorităţile, ea ajunge în compania Anei Miller (Kristin Scott Thomas), cea care conduce compania pornită de tatăl Larei. Acesta lipseşte de ani buni, fiind dat dispărut în timp ce încerca să găsească mormântul pierdut al lui Himiko, o puternică regină din Japonia; Lara nu acceptă însă că tatăl său a murit şi pleacă în căutarea acestuia.

Diferenţa majoră faţă de filmele ce o aveau ca protagonistă pe Angelina Jolie este că Roar Uthaug se concentrează mai mult pe defectele Larei, aşa cum ar fi statura ei, decât pe abilităţile ei ieşite din comun.

Alegerea Aliciei Vikander pentru rolul Larei Croft e una corectă din punctul meu de vedere, pentru că franciza avea nevoie de o faţă nouă, care să nu fie încă asociată multor filme. Poate părea surprinzător ceea ce am scris, având în vedere că Vikander a câştigat deja un premiu Oscar pentru interpretarea sa din The Danish Girl; ea nu a fost însă imaginea vreunui blockbuster, preferând rolurile complexe în locul celor superficiale. A fost o decizie bună până acum, zic eu, şi sunt curios cum va evolua cariera ei după episodul Tomb Raider.

Aici, Vikander îşi face treaba destul de bine, găsind echilibrul între agresivitate şi fragilitate. Nu e aceeaşi Lara Croft pe care spectatorii şi-o aminteau din filmele cu Jolie, iar asta e foarte bine; filmele care tratează originea personajelor trebuie să îţi prezinte omul de dinainte de erou, cel care ezită şi îşi pune semne de întrebare înainte de a se arunca în cine ştie ce aventură.

Şi pentru că am vorbit la început la apetitul americanilor pentru relansarea unor filme de succes, anul acesta vă mai puteţi aştepta la versiuni noi ale unor poveşti vechi cu Peter Pan, Grinch, Corbul, The Grudge, Re-Animator, Robin Hood sau Sherlock Holmes.

Revenind la Tomb Raider, am remarcat că multe scene spectaculoase din film seamănă extrem de mult cu cele folosite pentru a promova seria de jocuri Tomb Raider. Nu ştiu dacă e o întâmplare şi nu ştiu cât din acţiunea prezentată în joc se regăseşte şi în film, dar mi s-a părut o idee bună.

Pe de altă parte, vorbim de un film bazat pe un joc, iar asta înseamnă că la un moment dat va trebui să renunţi la sentimentul de realism şi să le dai oamenilor spectacolul pentru care au plătit biletul de acces. Lara Croft trebuie să sară din avioane în flăcări şi să doboare, de una singură, câte 10-20 de adversari, altfel n-ar mai fi Lara Croft.

O să concluzionez spunând că Tomb Raider e un film care va fi pe placul celor care urmăresc aventuri nerealiste, cu personaje care au puteri supranaturale şi cu întâmplări care pun la grea încercare logica. Pe scurt, ar trebui să aibă destul de mulţi fani.

Nota: 7/10