Între 1 noiembrie 1991 şi  jumătatea lui ianuarie 2021,  în România s-au succedat   cinci lungi valuri inflaţioniste.  Toate  însoţite şi  de un subiectiv… numitor comun:  exacerbarea componentei psihologice. Dincolo însă de această componentă -  emoţională, cunoscută şi recunoscută - fiecare ciclu şi-a avut propria amprentă.

Chiar şi primele două valuri, cel care a debutat la 1 noiembrie 1990 şi s-a oprit în decembrie 1993, şi cel din 1997 - deşi au avut cauze comune (decizii de guvern pentru trecerea la liberalizarea preţurilor de consum) - s-au distins prin durate diferite, efecte diferite şi ecouri diferite în viaţa întregii societăţi. Următoarele trei cicluri s-au diferenţiat unul de altul cu atât mai mult cu cât au avut cauze diferite: cel din 2008 a fost unul dintre canalele prin care s-a infiltrat în România criza globală; cel din 2010, provocat de creşterea TVA cu cinci puncte procentuale, s-a dovedit a fi o probă practică de cum o cauză inflaţionistă puternică, lovind dintr-odată, declanşează un val de creştere a preţurilor  care se întinde pe o durată de exact 12 luni; iar cel care a debutat în octombrie 2017 şi s-a încheiat în decembrie 2019 a fost „un exerciţiu de acomodare” cu impactul liberalizării preţurilor unor produse şi servicii energetice, de această dată de factură exclusiv internă.

Ce am învăţat? Că de fiecare dată, când inflaţia se înfoaie, se înmulţesc şi  problemele greu de rezolvat în economie şi  în tot mai multe dintre cele şapte milioane de gospodării ale populaţiei. Şi că pe piaţa de consum cresc cheltuielile, pentru că se scumpesc mărfurile, societatea in corpore având de purtat o povară în plus. În tot acest interval de timp, inflaţia a fost un bun antrenament pentru  BNR .   Pentru că nu existau modele! Şi asta într-o etapă istorică în care, în lumea bogată, inflaţia fusese uitată. Un timp, după experienţele dramatice din anii 1970 şi din primii ani din deceniul următor, de frica inflaţiei, marile bănci centrale strânseseră robinetele de la pompele cu bani. Aşa că n-au mai ştiut ce-i cu inflaţia… s-a domolit ori doar a obosit. Riscând  să-şi lipsească inutil ţările de creştere economică îndestulătoare. Apoi, când au venit crizele, au redeschis robinetele. Până la refuz. Mai întâi a fost Marea Criză din 2008. După care a venit criza zonei euro. În loc de inflaţie… pericolul era deflaţia. Şi au venit dobânzile de politică monetară sub zero.

Despre inflaţie: tăcere! Şi în dezbaterile de politică monetară, şi  în manuale, în universităţi, în tratate. Şi, desigur, în practica marilor bănci centrale. Cărţile vechi nu mai erau de mare ajutor.

Ceea ce a însemnat că  toate ciclurile de inflaţie pe care le-am avut de suportat între 1 noiembrie 1991 şi ianuarie 2021 erau în tipare noi.  Context în care BNR a fost nevoită să înveţe din mers, fără modele, fără cărţi,  acomodându-şi  strategiile  la realităţi absolut inedite.

Lecţiile scrise aici, în România, de-a lungul celor cinci cicluri de inflaţie, sunt repetate frecvent, în actuala criză globală, de toate marile bănci centrale. BNR a nominalizat începând din 1991 cazurile în care „anumite intervenţii de politică monetară pot să facă mai mult rău decât bine”. În toamna lui 2021 - când mari bănci centrale aşteptau ca valurile inflaţiei să fie luate de „timpul care trece” - a lansat teza (pe care a şi aplicat-o imediat) potrivit căreia „cât timp cresc preţurile este normal să urce dobânzile”. Lângă o altă teză: „orice acţiune trebuie să intervină în amonte, acolo unde se formează şi unde se pregătesc să lovească riscurile”.

Analiza corectă a „creşterii generalizate a preţurilor de consum”, concept ce defineşte inflaţia şi provoacă efecte resimţite de întreaga populaţie, fără nicio excepţie, impune  respectarea unor rigori care încep de la buna comunicare cu publicul. Am în vedere un  anume tip de comunicare, de asemenea experimentat ani şi ani la rând, ce ar fi ineficient dacă astfel de rigori nu ar fi  respectate cu stricteţe! Plecând de la dialogul deschis, de la discursul rostit pe înţelesul autorităţilor, companiilor şi  populaţiei. Acum, bunăoară, politica monetară a BNR este calibrată pentru a împinge inflaţia în jos. Dobânda de referinţă, prin urmare, n-a fost împinsă mai sus de 7 la sută. Dar guvernatorul, la conferinţa de presă din februarie, a ţinut să descrie întregul context, fără să lase loc pentru iluzii. A subliniat, aşadar, că dobânda  ar putea totuşi să fie urcată peste 7 la sută… dacă ar interveni noi şocuri periculoase. Dar că nu exclude nici o reducere a dobânzii, sub 7 la sută, spre finalul acestui an. În ce condiţii? Desigur, dacă inflaţia ar coborî sub 7 la sută!

„Dozajul”, despre care comunicatorii din BNR au făcut sublinieri în atâtea rânduri, se impune a fi respectat şi acum când inflaţia coboară. Inclusiv în ceea ce priveşte ritmul. Impunerea unui ritm forţat ar putea fi extrem de periculoasă. Mai ales că sunt cerinţe stringente referitoare la asigurarea unor corelaţii. E nevoie de linii strategice combinate, calibrate cu precizie, pentru ca nici politica monetară şi nici corecţia fiscală să nu împingă economia în recesiune.

Tot aşa cum e nevoie de un raport echilibrat între cerere şi ofertă. Nici politica monetară, nici cea fiscală  nu pot să nu ţină seama că oferta în creştere este ea însăşi un remediu împotriva inflaţiei. Paradoxal, însă, inflaţia actuală (aici şi pretutindeni în lume) îşi are una dintre cauze în planul ofertei. O grea problemă ce nu poate fi soluţionată decât treptat. Nu rareori însă, în dezbateri publice, pentru că fenomenele din această categorie nu sunt corect înţelese, îşi fac loc confuzii sau judecăţi eronate. Şi explodează nervi…