În Asia - Filipine, în America Centrală - Haiti, în Europa - Grecia, România, Albania, Serbia, Moldova. În Africa - Ghana, Kenya, Tanzania, Uganda, Rwanda, Africa de Sud, Mozambic, Zambia, Malawi, Republica Democrată Congo. Nu, nu sunt destinaţii de vacanţă, ci locurile în care a lucrat până acum Diana Cazacu, care s-a stabilit în Olanda şi a înfiinţat de mai bine de doi ani o firmă de consultanţă în domeniul microfinanţării, AdVision Finance. După un asemenea traseu în carieră, alegerea ţării lalelelor şi a morilor de vânt pare puţin surprinzătoare, dar nu neapărat o decizie grea. „Închizi ochii şi pui degetul pe hartă“, glumeşte Diana Cazacu, care adaugă însă că decizia de a părăsi, cel puţin pentru moment, continentul negru se leagă de faptul că a hotărât, împreună cu soţul său, să ofere copilului lor o bază de educaţie europeană. Africa nu este doar continentul în care Diana Cazacu şi-a construit o carieră solidă, ci şi locul în care a trăit mai bine de zece ani; în Malawi l-a cunoscut pe soţul său, iar copilul s-a născut în Kenya, unde au stat câţiva ani înainte de a se muta în Mozambic şi, mai apoi, în Olanda.

Cum a ajuns însă o absolventă de Relaţii Economice Internaţionale să lucreze în atâtea ţări africane? Pe scurt, cariera ei a început într-o firmă românească, Logimax, apoi, povesteşte ea, s-a îndrăgostit de microfinanţare, în Africa de Sud, şi firma americană Opportunity International a angajat-o pentru a face parte din echipa care demara activităţile bancare pe continentul negru.

Spusă mai pe larg, la o discuţie de mai bine de două ore pe terasa unei cafenele din Capitală, povestea începe chiar din vremea facultăţii, când a lucrat vreme de trei ani la RAO, ca asistentă personală a proprietarilor firmei, Ovidiu şi Anca Enculescu. La absolvirea facultăţii a fost angajată la Logimax, o companie cu activităţi în asamblarea calculatoarelor şi care dorea să se extindă în domeniul de software bancar. În 1998, fondatorul companiei a angajat-o pe Diana Cazacu spunându-i că vrea să înfiinţeze un nou departament în cadrul firmei, deşi, povesteşte ea, nu avea cunoştinţe despre domeniul bancar. Firma a comandat de pe Amazon 30 de cărţi, toate în engleză, şi avea 30 de zile ca să le citească (i-a luat trei luni) şi să înveţe softul unei companii elveţiene, Temenos, cu care Logimax încheiase un parteneriat. „Mi-am dat demisia de vreo cinci ori în trei luni. Eram singură, nu era nimeni care să mă înveţe nimic. Dar am intrat în legătură cu Temenos şi oamenii de-acolo m-au ajutat să înţeleg softul.“ În mai puţin de doi ani de la angajarea la Logimax, a format o echipă cu 15 analişti şi programatori pentru implementarea de software bancar în trei bănci din România şi Moldova. Departamentul s-a dezvoltat atât de mult, încât divizia de hardware a fost desfiinţată şi firma s-a reprofilat pe furnizare de servicii de software bancar. În 2002, compania elveţiană Temenos, unul dintre cei mai importanţi furnizori de software bancar a preluat Logimax.

CAPE TOWN ŞI MICROFINANŢAREA.

Până la plecarea de la Logimax, Diana Cazacu a avut ocazia să intre în contact cu domeniul microfinanţării, foarte diferit de piaţa bancară la acel moment. „Acum se cam întrepătrund, adică instituţiile de microfinanţare primesc licenţe să opereze ca bănci peste tot în lume, şi băncile fac downscale. Pe atunci erau domenii cu metodologii şi tehnologii diferite. Piaţa de microfinanţare este mult mai mare decât cea bancară. E aproape nelimitată. Serviciile de software pe piaţa de microfinanţare constituiau de pe atunci o foarte bună idee de afaceri“. A plecat la un training, pentru softurile de microfinanţare ale Temenos, în Africa de Sud, în ianuarie 2000; trainingul a durat trei săptămâni şi avea loc în Cape Town, „unde era frumos, o locaţie perfectă să te îndrăgosteşti de Africa. În plus, m-am îndrăgostit de microfinanţare“.

A cunoscut acolo un domn care lucra de vreo 30 de ani în domeniu, era foarte pasionat, canadian care locuia în Africa de Sud. Povesteşte că din discuţiile cu el şi-a dat seama că prin munca sa nu făcea nicio diferenţă în lume, cariera pe care începuse să o construiască o conducea către domeniul bancar, iar partea comercială nu o tenta prea tare. „În momentul în care am descoperit microfinanţarea am înţeles că pot să îmbin abilităţile pe partea operaţională în domeniul bancar cu ideea de a ajuta nişte oameni. Este vorba de credite foarte mici, de 100 dolari, acordate unor oameni foarte săraci. Am vizitat foarte mulţi clienţi şi am văzut care este impactul microfinanţării, cât de mult îi «ridică» pe oameni.“ Îşi aminteşte că a vizitat o femeie care avea şase copii şi luase trei credite de la un ONG; înainte să obţină finanţare, vindea pâine în pungi, dar o cumpăra din alte părţi, iar după al treilea credit avea cuptorul ei, făcea singură pâine şi avea trei copii din şase la şcoală - înainte nu-şi permitea să-i ţină la şcoală, pentru că în Africa nu există învăţământ gratuit. „Mi-am dat seama că în acest domeniu pot să fac ceea ce îmi place şi să am un scop în viaţă. Am întâlnit oameni care m-au judecat, întrebând de ce nu am făcut aceste lucruri în România, dar aceasta a fost oportunitatea pe care am întâlnit-o şi am luat-o.“ Iar la training, pentru că ştia bine sistemul, a devenit trainer în prima săptămână, „m-au scos de la bancă în faţă“; şi tot acolo a cunoscut reprezentanţi ai Opportunity International, organizaţie cu activităţi în domeniul microfinanţării în 27 de ţări.