Ca urmare, statele europene au alocat fonduri mai mari pentru achiziţionarea de echipamente noi ca şi pentru creşterea cantităţii şi valorii forţelor armate. În acest proces a intervenit lobby-ul  producătorilor de armamente care au văzut în susţinerea conceptului de Armată Europeană uriaşe oportunităţi de afaceri.

 

În decembrie 1998, în staţiune turistică Saint Malo, de pe coasta franceză, a avut loc Summit-ul, Marea Britanie – Franţa. Cu această ocazie primul ministru britanic Tony Blair şi preşedintele Franţei, Jacques Chirac au semnat o declaraţie, ce consfinţea crearea Politicii Europene de Securitate şi Apărare (PESA) care presupunea şi crearea unei forţe militare, capabilă să acţioneze autonom. Cei doi lideri au luat această decizie ca urmare a conflictului din Kosovo de la sfârşitul anilor ’90, când Uniunea Europeană a fost acuzată că a eşuat în încercarea sa de a opri războiul. Negocierile au continuat de-a lungul anilor şi, în urma deciziei adoptate la Helsinki în 1999, a fost creată în 2003 prima forţă europeană cu 60.000 de militari, constituită în 18 grupuri de luptă, fiecare de valoarea unui batalion de aproximativ 1500 militari. În anul 2007 a fost declarată starea deplin operaţională a întregii forţe militare.

 

Acest proces costisitor care a dus la înfiinţarea de grupuri de luptă naţionale şi multinaţionale s-a derulat timp de patru ani. Au fost înfiinţate comandamente care au participat la exerciţii complexe pentru ridicarea capacităţii de comandă şi coordonare a trupelor. Este greu de spus cât de eficiente au fost, întrucât nu au participat la nicio luptă reală, deşi au fost destule ocazii în acest sens. Un exemplu îl reprezintă posibila participare a grupului  de luptă aflat în stare operaţională gata de luptă din 2013 când acesta ar fi putut participa la confruntările din Africa Centrală. Decizia a fost să participe doar Franţa.

 

Ambiţia europeană de a avea o armată proprie, deşi NATO este destinată, in primul rând apărării Europei atât în interiorul cât şi în afara arealului statelor membre, a fost în creştere în ultimii doi ani. Odată cu venirea în poziţia de preşedinte al Franţei a lui Emmanuel  Macron, tinereţea şi ambiţia sa, au accelerat acest proces în care Franţa se vedea a fi un lider militar ai Europei, lăsând în responsabilitatea Germaniei aspectele economice şi financiare ale continentului.