Industria de rafinare din România este una dintre cele mai longevive, unele dintre rafinării având istorii de peste un secol. La fel de adevărat este că aceeaşi industrie de rafinare a traversat, după revoluţie, o perioadă agitată, care a cernut puternic companiile din domeniu. Practic, din 12 rafinării în 1989 mai funcţionează în prezent patru, dar la parametri net superiori perioadei comuniste.

VEGA. Rafinăria Vega a fost înfiinţată în 1905, cu capital german, şi a intrat în grupul Rompetrol în 1999, în urma procesului de privatizare. Capacitatea iniţială de prelucrare a fost de 200.000 de tone de petrol pe an. Rafinăria a avut de suferit în urma bombardamentelor americane din cel de-al doilea război mondial şi a fost reconstruită între anii 1948 şi 1957. Capacitatea de rafinare este majorată la 980.000 de tone de ţiţei pe an; 25 de ani mai târziu, în 1981, intră în funcţiune instalaţia de fabricare a solvenţilor petrolieri. În prezent rafinăria s-a specializat în procesarea de materii prime alternative - diverse rafinate, fracţii petroliere, păcură, solvenţi, bitum sau carburanţi ecologici.

PETROBRAZI. Rafinăria Petrobrazi a fost înfiinţată în 1934, primele capacităţi de rafinare fiind de 300.000 de tone de ţiţei pe an. În 1962 era socotită prima rafinărie modernă din România; în anii următori sunt pornite instalaţiile petrochimice şi al doilea flux de rafinare. În 1997 rafinăria intră în Societatea Naţională a Petrolului Petrom, împreună cu rafinăria Arpechim. Petrobrazi a tras lozul câştigător la Petrom, traversând un program de modernizare în valoare de 600 de milioane de euro, finalizat la mijlocul lunii septembrie 2014, program care a dus la creşterea cantităţilor de motorină produse de la 900.000 de tone la 1,5 milioane de tone. Arpechim, construită între anii 1969 şi 1975, parte a unui complex petrochimic legat de combinatul chimic Oltchim, a fost în schimb închisă în 2011.

PETROMIDIA. Petromidia a fost considerată la un moment dat a fi o veritabilă "gaură neagră" a economiei româneşti, cu datorii de peste 300 milioane de dolari în iunie 1997.      Complexul a fost înfiinţat în 1975 şi este format dintr-o rafinărie şi o uzină petrochimică. Rafinăria a fost proiectată pentru a prelucra o cantitate de 3,5 milioane tone ţiţei sulfuros pe an, capacitate ce a fost extinsă prin modernizare la 5,3 milioane tone. Povestea privatizării Petromidiei începe în iunie 1997, autorităţile vrând să salveze rafinăria de la faliment, din moment ce, două luni mai devreme, societatea se regăsea pe lista primilor zece agenţi economici propuşi pentru lichidare. Negocierile cu Petromidia USA Inc., un grup de investitori privaţi constituit special pentru a cumpăra rafinăria, au eşuat şi sunt suspendate în februarie 1998. Intră în scenă firma turcească Akmaya. Contractul de privatizare semnat cu firma turcească prevedea o sumă uluitoare, de 725 milioane dolari, reprezentând cel mai mare contract semnat de FPS din punct de vedere al valorii tranzacţiei. O serie de neînţelegeri între autorităţi şi compania turcească asupra facilităţilor la taxe vamale şi TVA valabile la data semnării contractului, pe fondul negocierilor dure cu Banca Mondială şi FMI duc la respingerea acordării de facilităţi firmei Akmaya. În replică, Akmaya nu plăteşte prima rată pentru acţiunile FPS, reprezentanţii firmei turceşti afirmând că suspendarea facilităţilor le-ar fi provocat pierderi de 40 milioane dolari. Tot în aceeaşi lună, pentru că Akmaya nu a plătit prima rată, FPS notifică firmei din Turcia executarea scrisorii de garanţie şi rezilierea contractului. Povestea degenerază într-o istorie ce implică procese, arestări şi acuzaţii de spionaj. În 2001 Petromidia intră în portofoliul Rompetrol şi începe un proces amplu de restructurare şi eficientizare. În septembrie 2012 este finalizat un program de investiţii de 380 de milioane de dolari.

PETROTEL. Petrotel, acum Petrotel-Lukoil, a fost fondată în 1904 sub titulatura Rafinăria Româno-Americană. Este bombardată în 1942 şi reconstruită de comunişti sub numele de Rafinăria Teleajen. Este preluată de compania rusă LukOil în 1998 şi este repornită în 2004, după un program de modernizare de peste 2 ani şi în valoare de 120 de milioane de dolari. Rafinăria a trecut în 2013 printr-unul dintre cei mai duri ani de activitate şi a încheiat exerciţiul financiar cu o pierdere de peste 210 milioane de euro. Datele disponibile la Ministerul Finanţelor arată că în perioada 2010-2013 rafinăria din Ploieşti a pierdut peste 435 de milioane de euro. Petrotel are o capacitate de rafinare de 2,4 milioane de tone pe an.

Ce s-a întâmplat?

De ce s-au închis atâtea rafinării, ce s-a întâmplat de fapt? Pe lângă selecţia naturală, firească, au existat ani întregi de conducere centralizată, care au afectat activitatea industriei. După decembrie 1989 toate entităţile din domeniu au devenit societăţi comerciale:12 rafinării, o regie de explorare şi expolatare a ţiţeiului, reţelele de distribuţie PECO, plus o sumă de alte companii de servicii. Pentru că prisoseau birocraţii, sistemului i s-a pus o “căciulă” – Rafirom, companie care acţiona ca un soi de centrală, pentru că oficialii din domeniu nu prea erau obişnuiţi să lucreze în condiţii de piaţă liberă. Rafirom nu a trăit mult, dar nevoia de centralizare s-a menţinut, pentru că s-a înfiinţat, pe lângă regia Petrom, adică entitatea care căuta şi extrăgea ţiţeiul, un uriaş pe nume Compania Română de Petrol, care a preluat rafinării şi reţele de distribuţie. Acuzaţii de monopol, un proces celebru pe acestă temă, intentat de o entitate privată care se ocupa tot de petrol, companii străine nemulţumite de prestaţia CRP şi, mai ales, datoriile de sute de milioane de dolari acumulate la Bancorex, cu un rol major în prăbuşirea băncii şi plimbate ulterior prin tot felul de acte normative şi discuţii în Parlament au marcat activitatea copilului ciudat al petrolului românesc.

Înfiinţarea, în 1997, a Societăţii Naţionale a Petrolului Petrom, prin fuziunea defunctei CRP cu regia Petrom a mai liniştit apele, dar răul fusese făcut, iar cea mai mare parte a companiilor au pierit.