Răspândirea noului coronavirus la nivel global a transformat această epidemie în pandemie, iar şocurile economice generate de îngheţarea activităţii în cele mai multe sectoare transformă încetinirea economică în ceea ce vom cunoaşte în viitor drept Criza COVID-19. Ce este diferit acum faţă de orice altă criză? Structurile de conducere care trebuie să salveze economiile globale sunt conduse astăzi de unele dintre cele mai puternice femei pe care le-a văzut istoria.

Christine Lagarde este şefa Băncii Centrale Europene, ceea ce înseamnă că toată zona euro se bazează pe susţinerea ei în timp de criză. Lagarde a răspuns până acum cu un plan masiv de achiziţie de active în valoare de 750 miliarde euro – prin care se angajează să cumpere atât titluri de stat, cât şi datorie corporate.

Ursula von der Leyen este femeia care trebuie să ţină Uniunea Europeană unită în aceste momente, întrucât cel mai afectate ţări, precum Italia, Franţa şi Spania, îi cer să deblocheze sute de miliarde de euro pentru a salva economia aflată în faţa crizei. Până acum, ea a activat o serie de mecanisme de câteva zeci de miliarde de euro, prin care ajută statele membre şi businessurile mici din acestea.

Cancelarul Angela Merkel este deja la a treia criză – după criza financiară şi criza creditului – dar de data aceasta strategia nemţească e diferită: austeritatea din ultimii şapte ani este aruncată pe fereastră, iar Germania pregăteşte un pachet de 350 miliarde euro, adică 10% din PIB, pentru a ajuta economia şi businessurile, – care are chiar şi o componentă de 50 miliarde euro care ajută artiştii şi liber-profesioniştii.

Kristalina Georgieva a scos la bătaie tot arsenalul Fondului Monetar Internaţional şi a anunţat că mobilizează întreaga capacitate de creditare de 1.000 miliarde dolari pentru a ajuta ţările aflate în criză. Cu FMI ca ultimă variantă pentru mulţi, Georgieva este pregătită să îşi folosească experienţa dobândită în lucrul cu crizele umanitare pentru a o trece şi pe aceasta – care este acum de natură globală.

Cu euro în mână

Născută în 1956, Christine Lagarde este un politician francez, avocat de profesie, care a preluat conducerea Băncii Centrale Europene (BCE) la data de 1 noiembrie 2019.

Ea a devenit astfel prima femeie care ocupă această poziţie, însă este doar una dintre poziţiile de rang înalt în care Lagarde a făcut pionierat. În 2007, Christine Lagarde a devenit prima femeia care a ocupat funcţia de ministru de finanţe în Franţa, timp de patru ani, până în 2011.

Plecarea ei de la conducerea ministerului de finanţe al Franţei a fost urmată de un traseu istoric, întrucât ea a devenit prima femeie care a condus Fondul Monetar Internaţional (FMI) – la şefia căruia a stat până în 2019, când a preluat conducerea BCE.

Însă fiecare pas din traseul ei a fost marcat de nuanţele pionieratului. După ce şi-a terminat studiile la prestigioasa şcoală de fete Holton-Arms din Bethesda, Maryland, Lagarde a studiat dreptul la Universitatea din Paris, unde a fost şi lector după absolvire, înainte de a se specializa în dreptul muncii.

În 1981, Lagarde se alătură firmei de avocatură Baker & McKenzie în Paris, unde a devenit partener în 1987, pentru ca mai apoi să fie prima femeie din comitetul executiv al firmei, în perioada 1995-1999.

Ea a fost votată preşedinte al comitetului executiv al casei de avocatură pentru prima dată în 1999 şi s-a mutat în Chicago, schimbând strategia firmei spre una în care avocatul merge spre client, ceea ce a adus profituri record la acel moment, potrivit biografiei din Encyclopaedia Britannica.

După ce făcut parte în 2003

dintr-un grup de lucru interguvernamental SUA-Polonia ale cărui eforturi au dus la un contract de 3,5 miliarde dolari, Lagarde a primit în 2004 cea mai mare recunoaştere a statului francez, fiind decorată cu Legiunea de Onoare de către preşedintele Jacques Chirac, care a descris-o drept un model de urmat – în ceea ce anumiţi critici din Franţa au considerat a fi un conflict de interese.

Lagarde s-a întors în Franţa în iunie 2005 pentru a face parte din cabinetul premierului Dominique de Villepin, ca ministru al comerţului, înainte de a fi pentru o scurtă perioadă în fruntea ministerului pentru agricultură şi pescuit în 2007. Ca ministru al comerţului a avut o politică îndreptată spre încurajarea investiţiilor străine, cât şi spre identificarea unor noi pieţe internaţionale pentru produsele francezilor.

În iunie 2007, Lagarde a fost desemnată ministru de finanţe de preşedintele Nicolas Sarkozy şi a devenit prima femeie din ţările G8 care a deţinut o poziţie cu atât de multă influenţă.

În iunie 2011 a preluat funcţia de preşedinte al FMI în mijlocul crizei datoriilor din Grecia, după demisia lui Dominique Strauss-Kahn, unde a pus în aplicare o serie de măsuri care au fost considerate controversate atunci, dar s-au dovedit eficiente în următorii ani. Astfel, Lagarde a fost votată în 2016 pentru al doilea mandat la şefia FMI, unde a rămas până în noiembrie 2019. În mijlocul uneia dintre cele mai mari crize financiare pe care le-a cunoscut lumea modernă, Christine Lagarde conduce instituţia responsabilă de stabilitatea euro – o misiune importantă şi dificilă, întrucât ea a fost deja criticată iniţial pentru că nu a luat măsuri mai stricte.

Însă ea a pus la lucru un program de achiziţie de datorie – atât titluri de stat, cât şi datorii corporate – în valoare totală de 750 miliarde euro.

Criza este departe de a fi rezolvată şi pentru a-i putea pune capăt va fi nevoie de mutări curajoase, nervi tari şi de câteva „premiere” – specific pentru Lagarde.

Luptătoarea pentru Europa Unită

Ursula von der Leyen, născută în 1958 în Bruxelles, Belgia, a fost prima femeie din politica germană numită la conducerea Ministerului Apărării.

Von der Leyen a ocupat această funcţie în perioada 2013-2019, înainte de a fi aleasă drept prima femeie care să devină preşedinte al Comisiei Europene – corpul executiv al Uniunii Europene.

Născută Ursula Albrecht, ea este fiica politicianului german Ernst Albrecht, care a fost şeful de cabinet al Comisiei Comunităţii Economice Europene – una dintre cele trei organizaţii regionale care au format Uniunea Europeană de astăzi.

În ceea ce priveşte studiile, Von der Leyen are o colecţie surprinzătoare de diplome şi aptitudini, care s-ar putea dovedi extrem de utile în actuala criză cu care se confruntă omenirea.

Ea a studiat economie la universităţile din Gottingen şi Munster, precum şi la London School of Economics, însă de la aceasta din urmă nu a absolvit. În schimb, ea s-a înscris la Facultatea de Medicină din Hanovra, pe care a absolvit-o în 1987.

Ursula von der Leyen a lucrat într-o  clinică de ginecologie timp de patru ani, până în 1992, timp în care a obţinut un doctorat în medicină.

Între 1992 şi 1996 a trăit în Statele Unite cu soţul ei, Heiko von der Leyen, care studia la Universitatea din Stanford. După ce s-a întors în Germania, a fost membru al departamentului de epidemiologie, medicină socială şi cercetare medicală al Facultăţii de Medicină din Hanovra. Von der Leyen, care a intrat în partidul german Uniunea Creştin-Democrată (CDU) în 1990, s-a implicat în mediul politic din Saxonia Inferioară în 1996 – statul federal în care tatăl său a guvernat în perioada 1976-1990.

Ea a ocupat o serie de funcţii la nivel local şi la federal, înainte de a fi aleasă în 2004 în comitetul de conducere al CDU. În 2005, ea a fost numită ministru pentru familie, cetăţeni seniori şi femei în primul cabinet condus de cancelarul Angela Merkel.

Printre măsurile luate de Von der Leyen pentru a combate natalitatea redusă este inclus şi concediul maternal plătit, pe care ea l-a implementat în Germania, alături de alte beneficii substanţiale pentru cei care aleg să aibă copii.  În 2009, Ursula von der Leyen a fost aleasă membră a parlamentului german – Bundestag – şi a devenit ministru al muncii şi afacerilor sociale, funcţie pe care a păstrat-o pe timpul crizei financiare. La finalul anului 2019, ea a fost numită vicepreşedinte al CDU.

În 2013 mulţi o vedeau deja pe Von der Leyen drept o potenţială succesoare pentru Angela Merkel. Ea a devenit prima femeie care conduce Ministerul Apărării, o funcţie din care a încercat să reformeze armata federală. Cu toate aceastea, ea s-a confruntat cu o serie de probleme internaţionale precum anexarea peninsulei Crimeea de către Rusia în 2014. Un an mai târziu s-a confruntat cu criza refugiaţilor care au ajuns în Europa şi cereau azil Germaniei. Ea a fost printre vocile care au încercat să explice maselor că este greşit să consideri refugiaţii terorişti, însă poziţia ei a fost criticată dur după atacurile teroriste din Paris, în 2015, şi Bruxelles, în 2016.

În octombrie 2018, când CDU a mai pierdut o parte din putere la alegerile regionale, Merkel a anunţat că nu va candida pentru un nou mandat la şefia partidului. Von der Leyen a respins ideea de a intra în cursa pentru conducerea CDU – funcţie care a ajuns mai târziu la protejata Angelei Merkel, Annegret Kramp-Karrenbauer.

În conjunctura politică a anului 2019, liderii Consiliului European căutau un înlocuitor pentru Jean-Claude Juncker, dar faptul că structura Parlamentului European s-a schimbat după alegerile europarlamentare i-a pus pe liderii europeni în faţa unei situaţii dificile: o variantă care să mulţumească şi partidele de centru-dreapta, şi pe cele de centru-dreapta şi care să obţină susţinerea câtorva dintre verzi, liberali şi eurosceptici pentru a câştiga confirmarea.

 Deşi era văzută ca o persoană din afara Bruxelles-ului, Ursula von der Leyen a fost confirmată cu 383 din 747 de voturi la conducerea Comisiei Europene, întrucât avea nevoie de

374 de voturi – ceea ce arată că votul a fost la limită. La data de 1 decembrie, ea a devenit prima femeie numită preşedinte al Comisiei Europene. Astăzi, când lumea se confruntă cu pandemia de COVID-19, cumulul de aptitudini dobândit de Ursula von der Leyen pare mai util ca niciodată, în special într-un moment în care globalizarea este pusă în pericol, iar colţii naţionalişti ameninţă visul european.

Responsabila cu răspunsuri în vreme de criză

Kristalina Ivanova Georgieva-Kinova, născută în 1963, este economist de origine bulgară şi a devenit în octombrie 2019 prima şefă a Fondului Monetar Internaţional (FMI) care provine din Europa Centrală şi de Est.

Georgieva a studiat economia la Universitatea Naţională de Economie din Sofia, unde a obţinut şi un doctorat în ştiinţe economice.  

Începând cu anul 1977 şi până în 1993, Kristalina Georgieva a fost profesor asociat la Universitatea de Economie. În tot acest timp, ea a ţinut cursuri ca profesor invitat atât la London School of Economics, cât şi la vestitul Massachusetts Institute of Technology (MIT). Până acum, ea a scris peste 100 de lucrări academice şi a fost autoarea unui manual de microeconomie.

Din 1993 şi până în 2010 ea a ocupat mai multe poziţii în Banca Mondială, începând cu cea de economist de mediu pentru Europa şi Asia Centrală. De la această poziţie a avansat în cadrul Băncii Mondiale până când a ajuns directorul Departamentului de Mediu. Din acest rol ea supraveghea circa 60% din operaţiunile de creditare ale grupului.

Din 2004 şi până în 2007, Georgieva a fost directorul Băncii Mondiale pentru Federaţia Rusă. Când s-a întors în Washington a fost numită în 2008 în poziţia de vicepreşedinte şi secretar corporate în 2008. Din acest rol ea a operat ca un liant între managementul Băncii Mondiale, boardul director şi ţările care sunt acţionari.

 În 2010, Georgieva a fost chemată de Jose Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene de atunci, să devină comisarul pentru cooperare internaţională, ajutoare umanitare şi răspuns în caz de criză.

Ea a lucrat în numele Uniunii Europene în cazul mai multor dezastre din ultimul deceniu, începând de la cutremurul din Haiti din 2010 şi până la cutremurul din Chile şi inundaţiile din Pakistan. Tot ea a fost comisarul care a ajutat România la inundaţiile din 2010.

În 2014, când Jean-Claude Juncker a devenit preşedintele Comisiei Europene, acesta a numit-o pe Kristalina Georgieva în funcţia de vicepreşedinte al Comisiei Europene, responsabiă cu bugetul şi resursele umane. Astfel, în funcţia pe care a ocupat-o până în 2016, Georgieva a gestionat un buget de 161 miliarde euro şi 33.000 de angajaţi.

În 2017, Kristalina Georgieva a ocupat poziţia de CEO al Băncii Mondiale până în 2019, iar pentru o perioadă de trei luni în acest interval a fost şi preşedinte interimar al Grupului Băncii Mondiale.

A părăsit Banca Mondială în 2019, când a devenit a doua femeie din istorie care conduce FMI, după Christine Lagarde, care a plecat să conducă BCE.

În criza COVID-19 Georgieva a scos „armele” pe masă. FMI a anunţat că va mobiliza întreaga capacitate de creditare de 1.000 miliarde dolari pentru a ajuta economiile lumii să treacă peste şocurile generate de răspândirea virusului.

Măsuri de la cea mai mare economie europeană

Născută în 1954 cu numele Angela Dorothea Kasner, puternicul politician german Angela Merkel a devenit în 2005 prima femeie numită în funcţia de cancelar al Germaniei din istorie.

După ce şi-a obţinut diploma în fizică de la Universitatea din Leipzig (atunci Universitatea Karl Marx), a lucrat în cadrul Academiei de Ştiinţe din Berlinul de Est. În 1982, Merkel şi soţul ei pe care îl cunoscuse în 1977, Ulrich Merkel, au divorţat, însă ea şi-a păstrat numele pe care îl poartă şi astăzi. În 1986, Angelei Merkel i-a fost acordat un doctorat pentru teza ei în chimie cuantică.

După căderea Zidului Berlinului din 1989, Merkel s-a alăturat noului partid democrat fondat în Germania şi în februarie 1990 a devenit purtător de cuvânt al partidului.

În aceeaşi lună, partidul democrat nou fondat a intrat în coaliţia conservatoare Alianţa pentru Germania – formată din Uniunea Creştin-Socială (CSU) şi Uniunea Creştin-Democrată (CDU). În august 1990, Angela Merkel se înscrie în CDU. În primele alegeri electorale de după reunificare, care au avut loc în decembrie 1990, Merkel a câştigat un loc în camera inferioară a Parlamentului.

În 1991, cancelarul german Helmut Kohl a numit-o pe Merkel ministru pentru femei şi tineret. Când Lothar de Maiziere a demisionat din funcţia de vicepreşedinte al CDU, a deschis calea pentru alegerea Angelei Merkel în locul său.

După alegerile din 1994, Merkel a devenit ministru al mediului şi a prezidat prima Conferinţă Climatică a Naţiunilor Unite în Berlin, în primăvara anului 1995. În septembrie 1998 CDU a ieşit de la putere şi a fost înlocuit de Partidul Social Democrat din Germania (SPD). În aprilie 2000 Merkel a devenit prima femeie din istorie care a ajuns la conducerea partidului CDU, precum şi prima persoană care nu aparţine credinţei catolice şi ocupă acastă funcţie în partid. În 2002, alianţa CDU-CSU a pierdut alegerile, iar Merkel a devenit liderul opoziţiei.

Pe măsură ce susţinerea naţiunii pentru SPD a scăzut, cancelarul Schröder a organizat alegeri anticipate în septembrie 2005, iar alianţa CDU-CSU a câştigat la diferenţă de un procent. Atât coaliţia, cât şi SPD voiau să facă parte din guvern, ceea ce a dus la unul dintre cele mai importante compromisuri din politica germană – cu Angela Merkel drept cancelar.

Mandatul ei a fost reînnoit în septembrie 2009, întrucât SPD a pierdut foarte mult teren şi a ieşit din coaliţia de guvernare. Acest al doilea mandat al Angelei Merkel a fost marcat de criza din zona euro şi de măsurile de austeritate impuse atunci pentru a trece de această criză.

 După alegerile federale din 2013, Merkel s-a văzut nevoită să încheie o nouă alianţă cu SPD, pentru a nu fi nevoită să conducă ţara cu Partidul Verzilor – un partid care se îndepărtează mult de centrul politic. În data de 17 decembrie a acelui an, ea a devenit pentru a treia oară consecutiv cancelarul Germaniei. Deşi ultimii ani au fost mai tumultuoşi, Merkel a reuşit să obţină al patrulea mandat la conducerea Germaniei după alegerile din 2017. Astăzi, când lumea se scufundă într-una dintre cele mai dure crize economice din cauza efectelor generate de pandemia de COVID-19, Merkel şi liderii politici din Germania trebuie să vină cu un răspuns puternic în faţa populaţiei şi a businessurilor.

Una dintre cele mai îndrăzneţe mutări în acest sens a fost anunţarea finalului politicilor de austeritate, întrucât Comisia Europeană a dat liber la deficite, iar Germania vrea să arunce 350 miliarde euro, echivalentul a 10% din PIB, în lupta cu criza.