Să zicem că te naşti în România, în 2016, an de graţie în care Marea Britanie se rupe de UE, NATO îşi consolidează prezenţa în Est, ca să ţină piept Rusiei, iar planeta are dureri de cap sistemice, precum poluarea sau economia. România te va feri cumva de aceste cercuri preaînalte. Nu doar prin lipsa de relevanţă şi ticăloşia liderilor ei. Pur şi simplu n-ai treabă. E ca şi cum ţi-ai face griji de bursa de la New York, în timp ce vânezi şerpi prin jungla Amazonului, ca să-ţi asiguri supravieţuirea.

Sclav în lanţuri la câţiva paşi de fosta capitală a Ţării Româneşti, ars şi infestat cu viermi într-un spital din actuala Capitală sau, dacă nu eşti cuminte, condamnat la sufocare şi convieţuire cu şobolanii şi ploşniţele, în vreo închisoare. Sunt scenarii de viaţă plauzibilă în România. Aici vei trăi prins între o omertă din care te mai scot doar procurorii sau poliţia şi o hărmălaie heirupistă, lipsită de soluţii, uneori manipulată în interesul lor de nişte canalii. Rareori, vei mai întâlni poate nişte exemplare bipede care se pot numi oameni şi care deschid gura, ochii şi urechile toate în acelaşi timp.

See no evil. În România erei noastre, dacă ajungi pe străzi, fără familie care să mai ştie de tine sau năpăstuit cu vreun beteşug, există şansa să fii răpit de pe stradă şi să cunoşti sclavia în lanţuri. Culmea ironiei, aşa cum arată un activist pentru drepturile romilor, poate fără să vrea să fie ironic, ea e practicată chiar de către personaje ale unei etnii care a cunoscut ea însăşi, pe pielea ei, ce înseamnă biciul şi lanţurile, în sclavia care domnea pe aceste meleaguri până acum vreo 150 de ani.

Timp de 8 ani, nişte familii din comunitatea romilor din Berevoeşti au practicat răpirea, torturarea şi ţinerea în lanţuri a 40 de minori şi adulţi de care nu mai ştia nimeni sau de care nimeni nu mai voia să ştie. Îi culegeau de pe străzi, îi ţineau încuiaţi şi legaţi, îi hrăneau cu resturi, îi puneau să se bată între ei ca pe nişte câini înfometaţi, apoi îi scoteau la cerşit sau la furat de lemne. Unii „sclavi” au murit între timp. Timp de 8 ani, nimeni nu a deschis gura, ochii sau urechile la sclavii din Berevoeşti. Procurorii care au scos la lumină mizeria se laudă că ancheta a plecat de la poliţiştii din localitate, care abia în 2015 au căscat ochii. E şi asta o performanţă românească.

Într-o comunitate şi aşa segregată de restul satului, aşa cum trăiesc de cele mai multe ori, de bunăvoie sau forţaţi de majoritari, comunităţile de romi din România, între nişte oameni şi aşa abuzaţi sau aflaţi la mila şi mâna autorităţilor sau a puternicilor comunităţii, nimeni nu vorbeşte, nu vede şi nu aude. De ce să-ţi faci probleme? Doar nu e copilul tău cel bătut în lanţuri. Vorba unei vecine din satul Berevoeştiului: „Ce, au furat, au omorât, au spart?”. Vorba aia, făceau la ei în curte. Totul e ok în România, atâta timp cât nu trece de pragul casei tale, de portiera maşinii sau nu îţi implică vreun membru al familiei. Mă distrează cei care se întreabă de ce nu ştiau sătenii sau primarul de treaba asta. Aveţi impresia că primarul merge în satul acela al Berevoeştiului mai de o dată la 4 ani? Sau că românii din restul satelor ştiu ceva de ce e în partea aceea de comună? E-n „ţigănie”, ce treabă au?

Citiţi mai multe pe www.gandul.info