Istoria dinaintea apariţiei scrisului este povestită de obiectele descoperite, de rămăşiţele aşezărilor sau mormintele oamenilor preistorici. Vasele de lut spun poveşti despre gastronomia vremurilor, armele despre războaie, iar aurul spune povestea statutului şi vanităţii. Colecţia de aur din Muzeul de Istorie Naturală din Viena este populată de aur transilvănean, podoabe strălucitoare, precum lanţuri, brăţări, ace pentru haine. Cum a ajuns aurul de pe spaţiul românesc vedeta colecţiei vieneze de aur preistoric?

La nici un kilometru de centrul istoric al Vienei, două palate aproape identice stau faţă în faţă, ca într-o oglindă. Unul este Muzeul de Istorie Naturală din Viena şi celălalt este Muzeul de Istoria Artei. Cele două muzee au fost inaugurate la finalul secolului al XIX-lea de împăratul habsburg Franz Joseph (1830-1916). Muzeul este uriaş, cu zeci de expoziţii desfăşurate pe 8.500 metri pătraţi şi cu peste 100.000 de obiecte expuse. Este impresionant de la un capăt la altul, cu rămăşiţe autentice ale oamenilor preistorici, unelte, podoabe şi arme, un schelet aproape complet de balenă sau un femur de dinozaur pe care ai voie să îl atingi. „Perla coroanei” este statueta antropomorfă Venus din Willendorf, care datează de acum 30.000 de ani.  Cu puterea unui imperiu în spate, muzeele vieneze au adunat şi găzduiesc artefacte de prin toate colţurile lumii, de la sarcofage egiptene, statuete autentice cu împăraţi romani celebri la piese de pe spaţiul românesc. Pentru un vizitator român, una dintre cele mai interesante încăperi este cea destinată aurului preistoric. Sare în ochi faptul că 70-80% din aurul expus este de pe teritoriul României, din Transilvania. „Transilvania, până la 1918, făcea parte din monarhia austro-ungară. Multe dintre tezaurele descoperite în secolul al XIX-lea sau la începutul secolului XX în Transilvania au fost preluate de autorităţi şi duse la centru, la centrul monarhiei austro-ungare, adică la Viena. De aceea sunt ele prezente acolo”, explică Florentina Niţu, decanul Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti. Austriecii au inaugurat muzeul în 1891, în vreme ce România avea doar o colecţie de antichităţi în cadrul Palatului Universităţii din Bucureşti.

Scările interioare ale muzeului

Colecţia de aur preistoric din Muzeul de Istorie Naturală din Viena

„În plus, în România, primul muzeu naţional de antichităţi s-a organizat destul de târziu, în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, în 1864, şi nu beneficia nici măcar de un spaţiu propriu. Era găzduit în clădirea în Palatul Universităţii din Bucureşti. La fel, în Palatul Universităţii din Bucureşti, în momentul în care a fost ridicat, au fost adăpostite toate marile instituţii ale statului român. Era cea mai importantă clădire de prestigiu instituţional şi Senatul României a fost găzduit aici până la începutul secolului XX”, mai spune Florentina Niţu. Povestea pe care o spun antichităţile preistoriei, adică dinainte de apariţia scrisului, este de multe ori mai autentică decât povestea pe care o spun istoricii. Nu există istorie, ci doar istorici, spune o vorbă din folclorul mondial, însă obiectele sunt... obiective.

Niciodată nu vor spune povestea astfel încât să pună într-o lumină mai bună stăpânul sau poporul lor, oricare ar fi fost la momentul respectiv. Sigur că pot fi interpretări multiple, şi de multe ori arheologii au ajuns la dispute încinse pe seama poveştilor obiectelor descoperite. Măsurând în ani, istoria spaţiului actual românesc spusă de obiecte este mult mai vastă decât istoria scrisă. Ştim despre aşezări ale oamenilor încă din paleolitic (15.000 de ani î. Hr.), apoi celebrele culturi neolitice precum Gumelniţa sau Cucuteni, care au produs obiecte spectaculoase, de la ceramică la cuptoare sofisticate pentru vremea aceea, la unelte, arme sau podoabe. Aurul a fost folosit încă din vechile timpuri în cea mai mare parte în scopul împodobirii corpului.

Cu cât un om era mai împopoţonat, cu atât era mai sus în ierarhia culturii, semn că, cel puţin din acest punct de vedere, lucrurile nu erau cu mult mai diferite decât astăzi. Au fost descoperite morminte din acea perioadă în care presupuse căpetenii au fost îngropate după moarte împreună cu un adevărat tezaur. Cel mai vechi obiect din aur descoperit pe spaţiul României este o banală sârmă, care datează din ultima fază a neoliticului, adică acum circa 4.500 de ani.

La început, obiectele erau destul de simple şi erau prelucrate la rece prin ciocănire şi apoi decupate în forma dorită, urmată de o lustruire a piesei. Lesne de intuit, cele mai multe obiecte de aur erau podoabe, cum ar fi pandantive, ace sau piese care reprezintă schematic forma umană. Analiza metalografică arată că multe piese erau produse din aur autohton, dar, cel mai probabil, era şi obiecte de import, având în vedere asemănarea cu alte forme descoperite pe teritoriul Bulgariei. Cu timpul, mai ales în epoca bronzului, au început să apară obiecte din aur mai sofisticate, precum brăţările sau lanţurile, folosite, de asemenea ca podoabe, ca urmare a prelucrării mai avansate a aurului, la cald.

De asemenea, au fost găsite şi arme din aur, precum toporul, dar folosite ceremonial, pentru că nu prezentau semne de uzură. Odată cu avansarea tehnicilor de prelucrare, obiectele au devenit mult mai sofisticate, cum ar fi celebrele brăţări dacice cu forme de animale sau frunze în relief.

Cele mai multe descoperiri de piese de aur din muzeele româneşti sunt din perioada comunistă.   Acum însă, cercetarea în general şi cercetarea arheologică în particular din România sunt la pământ. Bucăţele de istorie de pe teritoriul ţării zac îngropate, pentru că pur şi simplu nu se alocă fonduri, iar arheologii români fac echipă cu arheologi din alte ţări pentru a putea săpa şantierele deschise. „Cercetarea în România este sub-finanţată, evident, iar cercetarea arheologică, cu atât mai mult. De pildă, nu avem foarte multe şantiere medievale şi este mare păcat. Eu sunt specializate în istorie medievală şi premodernă şi m-aş bucura să pot folosi în cercetările mele o analiză comparativă cu ceea ce se descoperă în pământ, în săpătură, pentru că documentele pot să surprindă anumite aspecte sau să le exagereze, pe când realitatea obiectului descoperit în săpătură e una foarte concretă”, mai spune Florentina Niţu.   

Lanţuri, pandantive, brăţări sau arme ceremoniale din aur din România, Transilvania