Vineri, 4 septembrie 2020, se împlinesc 30 de ani de când Mugur Isărescu a preluat conducerea BNR.

Pe 4 septembrie 1990 Petre Roman, primul-ministru de atunci, a semnat hotărârea de numire a lui Isărescu, 41 de ani, în funcţia de guvernator al Băncii Naţionale a României. Alături de el, în conducerea BNR au mai fost numiţi printr-o altă hotărâre Emil Iota Ghizari, Corneliu Croitoru şi Valeriu Vieriţă (ulterior ambasadorul României în Italia), ca viceguvernatori.

Această structură de conducere a funcţionat până în 31 iulie 1991, când Parlamentul de atunci a numit un nou Consiliu de Administraţie al BNR, format din Mugur Isărescu guvernator, Emil Ghizari prim-viceguvernator, Corneliu Croitoru şi Vlad Soare viceguvernatori. Într-o discuţie avută joi, 3 septembrie 2020, cu ZF, Eugen Dijmărescu, ministrul economiei şi finanţelor în guvernul Roman, a dezvăluit că el l-a propus pe Mugur Isărescu guvernator al BNR, iar Adrian Severin, ministrul reformei în guvernul Roman, s-a dus la BNR să-l instaleze în funcţie (foto). 

Înainte de 1990 Isărescu a fost cercetător la Institutul de Economie Mondială, iar după ‘90 a fost trimis la Ambasada României de la Washington ca reprezentant economic pentru a relua discuţiile cu FMI şi Banca Mondială. În perioada comunistă, Isărescu a mai fost in SUA, la cursuri despre capitalism. De acolo a fost chemat la Bucureşti pentru a prelua conducerea BNR. Dijmărescu, cel care l-a propus, a fost coleg cu Isărescu, chiar de birou, la Institutul de Economie Mondială. Iar ulterior au redevenit colegi la Banca Natională, după ce Dijmărescu, a fost numit vice-guvernator al BNR in 2004.

Acum, pentru Mugur Isărescu, la 71 de ani, reales guvernator anul trecut pentru un mandat de 5 ani, introducera euro ar fi următoarea ţintă. 

Între timp, însă, trebuie să se reîntâlnească cu trecutul. Cristian Hostiuc

Cei doi oameni care l-au adus pe Isărescu la BNR

♦ ​Eugen Dijmărescu, ministru de stat în guvernul Roman, însărcinat în 1990 cu adoptarea legislaţiei pentru trecerea de la economia planificată la economia deschisă: Eu l-am propus pe Mugur Isărescu drept guvernator al BNR ♦ Adrian Severin, vicepriministru în guvernul Roman, ministrul însărcinat cu reforma: Eu l-am instalat, oficial, pe Mugur Isărescu la BNR ♦ 1990, vara: Eugen Dijmărescu (42 de ani), Mugur Isărescu (41 de ani), Petre Roman (44 de ani), Adrian Severin (33 de ani) au fost unii dintre cei importanţi care au decis cum arată astăzi arhitectura sistemului financiar-bancar a României ♦ Bune, rele, nostalgiile nu au leac: eram cel mai tânăr, oftează azi Adrian Severin.

(Petre Roman)

Eugen Dijmărescu: Eu l-am propus pe Mugur Isărescu drept guvernator al BNR

Vara lui 1990 a fost neobişnuit de caldă şi multe veri au fost calde mai apoi.

Eugen Dijmărescu, ministrul însăr­cinat cu distrugerea instituţiilor de planificare centralizată şi edificarea al­tora pentru „înaintarea şi propăşirea Ro­mâniei spre capitalism“, îşi ami­nteşte: „Mineriada din 13-15 iunie nu m-a prins în România. Eram în Ger­mania, la o conferinţă economică – eram ministru al reformelor eco­nomice, trebuia să explic cum vedem noi propria noastră evoluţie. Cum vedem reconstruirea unei societăţi distruse şi cum ne imaginăm că vom continua. În ziua în care trebuia să vorbesc, toate televizoarele de pe holurile ce conduceau spre sala de conferinţe transmiteau imagini din Bucureşti. Ce să spun? Ce să fac? Ce să explic? La ce-mi folosea discursul de dinainte stabilit? Eu eram acolo, doar eu, iar realitatea era cea de la televizor. Am spus atunci ceea ce trebuia să înţeleagă oamenii crescuţi într-o societate liberă: «Niciodată oamenii din România care au făcut revoluţia nu se vor mai întoarce, nu vor mai admite să se întoarcă la ceea ce au trăit înainte! Niciodată!»“

„Primul om cu care m-am întâlnit la întoarcerea în ţară a fost Dan Pascariu“, continuă Dijmărescu. Dan Pascariu era, la acea vreme, pre­şedintele Consiliului de Admi­nis­traţie al Băncii Române de Comerţ Exterior. „Şi Dan Pascariu mi-a povestit ce a păţit la mineriadă (a fost bătut - n. red.) - el, îmbrăcat la costum şi bărbierit. Atunci i-am spus şi lui. Uite ce cred eu...“

Iarna lui 1989. Occidentul era în culmea extazului: cel mai oprimat dintre popoarele estului comunist îşi scutura gluga fricii şi promitea o eră nouă. Acum sunt multe de întrebat şi puţine de răspuns. Au venit vara şi toamna lui 1990.

Dijmărescu era vicepremier, ministrul însărcinat cu reforma economică - venea din acel grup al Institutului de Economie Mondială din care au fost selectate, apoi, vârfurile economiştilor care au decis politica financiară şi monetară.

La 30 de ani de atunci, Dijmărescu îşi aminteşte: „Mandatul meu de ministru mă obliga să fac propuneri. Da, l-am propus pe Mugur Isărescu pentru poziţia de guvernator, pentru că el răspundea judecăţii noastre despre cum trebuie să arate o societate deschisă“.

Ce înseamnă o societate deschisă azi ştim cu toţii: dar ce însemna ea atunci?

„Ştiam încă de pe atunci că revoluţiile sunt însoţite de schimbări imediate. Guvernele se schimbă repede în vremea revoluţiilor, s-a văzut limpede şi la noi. Cum să faci atunci să ai o instituţie cumva ferită de această schimbare şi care să asigure o stabilitate pentru măcar câţiva ani – pentru un ciclu electoral, de pildă (4-5 ani)?“

Această instituţie trebuia ferită, spune Dijmărescu, de orice influenţă. Era vremea în care Ministerul de Finanţe era instituţia care făcea şi politica fiscală şi pe cea monetară, iar actuala BNR era aproape o bancă comercială. Or, Ministerul de Finanţe este, vrând, nevrând, o instituţie supusă politic. Cine poate asigura echilibrul dincolo de orice controversă? Partidele nu, Finanţele, nu.

„Aveam nevoie de o politică nouă şi de o judecată nouă. Trebuia ceva complet independent“.

De ce nu o bancă ferită de presiuni?

Isărescu era, în vara lui 1990, trimis la Washington, la ambasada României de acolo, cu misiunea de a reface contactele României cu finanţatorii instituţionali – FMI şi BM. Venea din aceeaşi pepinieră a Institutului de Economie Mondială. Controversat astăzi, institutul era însă elita economiei de la acea vreme, aşa că plaja de recrutare era subţire, sugerează fostul ministru.

„Aveam nevoie de oameni care să fi cunoscut şi trecutul şi viitorul. Nu poţi construi o economie nouă neştiind cum ar urma să funcţioneze acea economie nouă. Erau puţini care aveau o idee despre cum trebuie ea să funcţioneze. Apoi nu poţi construi noul neştiind ce este vechiul“.

Ideea, continua Dijmărescu, era: o bancă care trebuie să asigure echilibrul societăţii - fără influenţe din partea fac­to­rului politic; cu deschidere spre pieţe. Apoi, micile detalii fac marile proiecte.

„La mijlocul verii lui 1990, trăiam o situaţie ciudată. Rezerva lui Ceauşescu, de 1,2 mld. dolari se împuţina – guvernul provizoriu o consuma rapid. Mai rămăseseră vreo 300 de milioane de dolari şi, cu cât se împuţina rezerva, cu atât poziţia României pe pieţe se şubrezea. Cum Isărescu era cel care, la Washington, fusese desemnat să se ocupe de relaţia cu instituţiile finanţatoare internaţionale, a apărut ca de bun simţ desemnarea lui ca guvernator într-o bancă nouă, o bancă ce avea să se ocupe de echilibrarea economiei, o bancă independentă de influenţe din societate. I-a propus acest lucru lui Petre Roman.“ Iulian Anghel

Eugen Dijmărescu: Aveam nevoie de oameni care să fi cunoscut şi trecutul şi viitorul. Nu poţi construi o economie nouă, neştiind cum ar urma să funcţioneze acea economie nouă

Adrian Severin: Eu l-am instalat, formal, pe Mugur Isărescu drept guvernator

Adrian Severin era al doilea om în guvern, în 1990, ministru pentru reformă şi relaţiile cu Parlamentul (1990-1991), în momentul instalării primului consiliu de administraţie al BNR. „Am urmat o politică bună şi roadele ei se văd acum.“

„Dacă vreţi un cuvânt, reformă, în vara lui 1990 însemna totul. Dacă vreţi mai multe cuvinte, atunci reforma însemna părăsirea unei lumi şi construirea alteia. Părăsirea unui sistem de organizare şi construirea altuia. Trecerea de la un sistem autoritar, închis, la unul deschis. În primele săptămâni şi luni (de când fusese numit ministru al reformei – n.red.) am spus: elementul esenţial al reformei va fi reorganizarea pieţei financiare şi a Băncii Naţionale“, spune Adrian Severin.

Piaţa financiară, spune el, la 30 de ani de „reformă“ trebuia, judecam noi, să fie elementul central al politicii economice, iar Banca Naţională nucleul ei dur. Aşa a fost.

„Deciziile de creditare erau, în acea epocă, la Ministerul de Finanţe. Ceea ce s-a discutat atunci a fost ca BNR să devină o bancă de emisiune – era, până arunci, o bancă de credit, în mare. Însă problema esenţială era ca, o astfel de bancă, să dispună de o politică de creditare distinctă de politica fiscală.“

Severin spune că decizia de atunci de separare a politicii fiscale de cea monetară a fost şansa uriaşă a României de a depăşi crize pentru că o politică monetară decisă de Ministerul Finanţelor, de pildă, ar fi însemnat un continuu pericol ca politica economică a ţării, în ansamblul ei, să fie subsumată unor interese de moment, indiferent de cât de legitime ar fi fost ele.

Astfel că, în momentul în care s-a pus şi probema găsirii unui „gestionar“ pentru această nouă idee de politică fiscală/monetară, atunci privirile s-au dus spre cei care puteau gestiona o astfel de idee.

„Nu a fost o problemă de găşti şi nepotisme, pur şi simplu era nevoie de cineva care «să îmbrăţişeze» această nouă idee.“

Mulţi sau puţini? Eugen Dij­mărescu - spune Severin -, Napoleon Pop, Adrian Cons­tan­tinescu, Victor Babiuc, Mugur Isărescu. Aşa că nu erau mulţi.

De fapt, lista era mai lungă, dar mulţi dintre cei cu şcoli grele şi buni profesionişti, erau „închistaţi“, era greu să schimb cu ei o politică, în ciuda studiilor lor. Aşa că a trebuit ca cercul să se închidă cumva.

„Toţi despre cei care vă spun formam cumva un cerc de reflecţie. Nu ne-am pus mereu de acord. De pildă, Dijmărescu credea că politica monetară trebuie să rămână la Ministerul de Finanţe. Am vorbit cu Isărescu, cu mul­tă vreme înainte ca el să viseze că va ajunge guvernator: iar el spunea, dim­potrivă, că avem nevoie nu doar de o bancă complet independentă, ci şi ca acea bancă să aibă o politică monetară independentă. Pentru că un minister de finanţe, oricât de echidistant ar fi, este constrâns de situaţia curentă să ia o decizie sau alta. O tiparniţă de bani la Ministerul de Finanţe ar fi însemnat un dezastru garantat, într-o economie atât de încercată.“

Aşa că, spune Severin, Isărescu, care fusese trimis la Washington ca să refacă legăturile cu instituţiile financiare internaţionale, FMI şi Banca Mondială, a intrat în atenţia noii clase politice: „Erau mai mulţi pe listă, dar el era în capul listei“.

Aşa că a început şi o campanie de promovare: potrivit lui Severin, a fost natural ca Isărescu să apară în delegaţiile oficiale (întâlniri cu şeful Băn­cii Angliei, de pildă), să fie sugerat drept viitorul guvernator al unei vi­itoare bănci centrale – o bancă de emi­siune, care să stăpânească politica monetară şi nu una care să execute deci­ziile oamenilor politici, constrânşi, ca peste tot, de problema şomajului, a inflaţiei. „Eu l-am instalat pe Mugur Isărescu, oficial, ca guvernator al BNR. Nu mai ţin minte dacă am contra­sem­nat ordinul, legislaţia de la acea vreme permitea prim-ministrului să semneze ordinul de instalare a guvernatorului (decizia este azi la Parlament – n.red.). Dar decizia a fost luată nu pentru că vorbeam despre o persoană, ci despre un proiect de reformă“.

Severin spune că, apoi, două legi fundamentale au fost adoptate împreună de guvernul din care făcea parte şi de BNR: legea pieţei financiare şi legea băncii naţionale.

„Am trimis aceste proiecte FMI, nu pentru că eram obligaţi, ci pentru că voiam să cooperăm. Specialiştii lor ne-au spus că sunt cele mai bune acte normative pe care le-au citit, între atât de multe încercări de reformă, în rândul statelor ieşite din totalitarism.“ Iulian Anghel

Adrian Severin: Nu a fost o problemă de găşti şi nepotisme, pur şi simplu era nevoie de cineva care «să îmbrăţişeze» această nouă idee

Cum arăta economia României în anii ’90, după prăbuşirea comunismului

Prea puţini îşi mai amintesc cum arăta economia României la începutul anilor ’90, după căderea comunismului şi după prăbuşirea CAER, modelul centralizat al ţărilor socialiste.

De atunci au trecut 30 de ani şi între timp au apărut generaţii şi generaţii noi, iar perioada anilor ’90 aparţine mai mult bunicilor şi părinţilor.

Spre exemplu, cel mai nou jurnalist de la ZF, pe care l-am angajat acum o lună, are 20 de ani.

ZF s-a înfiinţat în noiembrie 1998, deci a pierdut aproape un deceniu de ştiri economice şi de business.

Nici Google nu ne oferă prea multe informaţii închegate.

Aşa că datele statistice găsite la BNR şi la Institutul Naţional de Statistică rămân de bază.

În 1989, la căderea lui Ceauşescu şi a comunismului, România a avut un PIB de 800 de miliarde de lei, adică 53 mld. dolari, la un curs mediu centralizat de 14,92 lei pentru un dolar. Cursul valutar practicat în relaţiile externe era de 18 lei pentru un dolar.

Exporturile au fost în acel an de 10,4 mld. dolari, iar importurile de 8,4 mld. dolari, rezultând un sold pozitiv de 2 mld. de dolari. Soldul contului curent, adică relaţia totală cu exteriorul, a fost de 3,9 mld. dolari.

Datoria externă consemnată în datele statistice era de 174 mil. dolari.

În 1988, cel mai bun an din punctul de vedere al cifrelor pentru perioada comunistă, PIB-ul fusese de 857 mld. lei, exporturile de 11,3 mld. dolari, iar importurile de 7,6 mld. dolari.

Datoria externă era de 2 mld. dolari, care scăzuse de la 6,875 mld. dolari în 1986.

Din 1990, a urmat aproape un deceniu de cădere economică: modelul CAER s-a prăbuşit de tot, iar sloganul „Nu ne vindem ţara“ a fost mai puternic decât deschiderea economiei şi atragerea de investiţii străine. Iar rezultatele s-au văzut în explozia inflaţiei şi a cursului valutar leu/dolar, căderea exporturilor, lipsa de valută adevărată, scăderea reală a salariilor, devalizarea fabricilor – cei care le-au preluat, foştii directori din perioada comunistă, nu au ştiut ce să facă cu ele în lipsa unor decizii de la centru.

În 1990 PIB-ul a fost de 857 de miliarde de lei, dar la un curs de 22,43 lei pentru un dolar, adică 38 de miliarde de dolari. Producţia industrială scăzuse cu aproape 30%, exporturile s-au prăbuşit la 5,7 miliarde de dolari, iar importurile au explodat la 9,2 miliarde de dolari, salariul mediu a fost de 3.381 de lei, care însemna 153 de dolari.

În 1991 PIB-ul a sărit la 2.203 miliarde de lei, dar la un curs de 76 lei pentru un dolar, ceea ce producea România ajunsese la 28,9 miliarde de dolari. Inflaţia sărise la 170%, iar la finalul anului ajunsese la 222%, cu un curs valutar în decembrie de 189 de lei pentru un dolar.

Deşi salariul mediu urcase la 7.460 de lei, în dolari scăzuse la 98 de dolari. Dobânda de referinţă la BNR era de 18%, dobânzile la depozite erau de 8,6%, iar dobânzile la credite de 14,8%. Datoria externă urcase la 1,1 miliarde de dolari. Exporturile au fost de 4,2 miliarde de dolari, iar importurile de 5,3 miliarde de dolari.

În timp ce Polonia atrăgea investiţii străine de 28 de miliarde de dolari iar Ungaria de 1,4 miliarde de dolari, în România intrau investiţii străine de numai 37 milioane de dolari.

În 1991 Polonia avea o datorie externă de 48 de miliarde de dolari, iar Ungaria de 22 de miliarde de dolari.

În 1992, PIB-ul României crescuse la 6.029 mld. lei, dar la un curs de 307 lei pentru un dolar, PIB-ul ajunsese în mod real la numai 19,6 miliarde de dolari.

Salariul mediu urcase la 20.140 de lei, cu o inflaţie, însă, de 210%. În termeni reali, salariul mediu coborâse la 65 de dolari.

Zbuciumul politic şi implicit economic al anilor ’90 a lăsat urme adânci, care nu s-au recuperat nici până astăzi.

În 1990 România nu avea sistem bancar, ci el trebuia creat aproape de la zero.

Din cauza inflaţiei, rata medie de dobândă la BNR urcase la 50,5%, dobânzile la depozite erau de 28,3%, iar dobânzile la credite erau de 49,6%. Activele BNR au fost de 447 de miliarde de lei în 1990, de 917 mld. lei în 1991 şi de 2.002 mld. lei în 1992 (4,3 mld. dolari). Sistemul bancar ajunsese în decembrie 1992 la active de 4.002 mld. lei, adică 8,7 mld. dolari. Rezerva valutară a BNR era de numai 860 mil. dolari, din care aproape 90% era rezerva de aur.

Dacă ne uităm la datele economice din 2019-2020, adică aproape după trei decenii, ne întrebăm cum au putut Ro­mânia, părinţii, bunicii şi străbunicii noş­tri să reziste în acea perioadă a anilor ‘90.

PIB-ul actual este de 200 mld. euro, adică aproape 250 mld. dolari, inflaţia anuală este de 2,6%, va­riaţia anuală a cursului este cât o va­riaţie zilnică de acum 30 de ani, salariul mediu este de 700 euro, activele bancare sunt de aproape 100 de miliarde de euro, dobânda la BNR de 1,5%, dobânda medie la credite este de 6,53%, iar dobânda medie la depozite de 1,97%. Rezervele internaţionale ale BNR (aur plus valută) au ajuns la 41 mld. euro, din care 36 mld. euro în valută.

Exporturile se apropie de 70 de miliarde de euro, în timp ce importurile – de 90 de miliarde de euro.

Datoria externă a ajuns la 111 mld. euro, dar aproape două treimi din ea este datoria privată, a noastră, cei care ne-am luat apartamente cu credite în euro, maşini de import sau ne petrecem vacanţele în afară.

Din păcate, pentru a ajunge aici, la această stabilitate economică, ne-au trebuit trei decenii, timp în care am pierdut prea mult faţă de cât am fi putut să facem dacă în anii ‘90 ne-am fi deschis economia către Occident, către investiţii străine, care ne-ar fi adus mai repede echipamente, utilaje, know-how şi organizare. Cristian Hostiuc

Adrian Vasilescu, BNR, vorbeşte despre numirea lui Isărescu la BNR acum 30 de ani    

Învăţaţii români ştiau, încă de demult, „că numai acei bani sunt buni care umblă în toată lumea“. Ei aveau cunoştinţă despre ideile gânditorilor din Cilicia – denumire antică a unei aşezări din Asia Mică, a cărei capitală devenise vestită  pentru viaţa ei culturală şi pentru şcolile de acolo –, care erau convinşi că banul, oricând şi, mai cu seamă, când ai nevoie de el, e bun numai dacă poate fi nervul care mişcă lucrurile.

Deloc întâmplător însă, în baza acestei bogate moşteniri, de îndată ce Unirea de la 1859 a devenit fapt împlinit, visul unei monede naţionale a renăscut cu şi mai multă forţă. Noua monedă, leul, a devenit repede un simbol naţional. Asemenea drapelului ţării.

ANOTIMPURILE  LEULUI

În vremurile moderne, când România din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi-a făcut bancă centrală cu 33 de ani înaintea Statelor Unite ale Americii, a 16-a în cronologia băncilor centrale de pe întreaga planetă, elitele ţării – care au înţeles că banii înseamnă putere, înseamnă prosperitate şi n-au încetat să cultive încrederea în moneda naţională tot aşa cum sădeau încredere în armată, în şcoală, în biserică – au făcut din leul românesc un ban de largă circulaţie, o monedă tare, ce era  primită pretutindeni.

Generaţiile care au alcătuit, din 1880 si până în 1945, capitalul uman al Băncii Naţionale a României, având conştiinţa faptului că banul este nervul lucrurilor, s-au bătut să-i confere leului prestigiu şi putere. Şi au reuşit. În pragul Primului Război Mondial, România realiza al 11-lea PIB ca mărime din Europa, clasându-se înaintea Suediei, Finlandei, Norvegiei, Danemarcei, Portugaliei, Greciei, Turciei. Treizeci de ani mai târziu,  ministrul de externe al lui Hitler, Ribbentrop, a fost nevoit să recunoască - era în 1943 - că „leul este cea mai bine acoperită (cu aur şi cu mărfuri – n.a.)  monedă din Europa“.

După război însă, când istoria a plasat România dincoace de „cortina de fier“, într-o lume ce-i era străină, leul, chiar dacă a trecut prin momente mai bune sau mai rele, după împrejurări, în general a avut soarta monedelor din zona ţărilor comuniste. Niciuna dintre aceste monede, şi în primul rând „moneda fanion“, rubla, nu era convertibilă, nu umbla prin lume, iar în cele din urmă, când sistemul comunist s-a prăbuşit în 1989, una dintre cauze a fost aceea că monedele din această zonă şi-au pierdut trăsătura de nerv care mişcă lucrurile. Leul, în anii 1980, nu mai avea deloc putere. După ce, în 1981, România intrase în încetare de plăţi, trocul era în vogă. Nici măcar mita nu mai era acceptată în lei.

LA UN LEU ÎN CIRCULAŢIE ÎN MAGAZINE ERAU MARFURI DE NUMAI 9 BANI

Populaţia României a intrat în anul 1990 având în buzunare şi la CEC 300 miliarde de lei. Erau mulţi, foarte mulţi acesti bani... dar anemici! În plus, oamenii nici nu prea aveau ce să cumpere. Mărfurile de strictă necesitate lipseau din magazine. Iar acestor bani, „în plus“, li s-au adăugat alţi bani, în cea mai mare parte adunaţi fără o bază economică. Aşa că,  în faţa noii puteri, prima cerinţă era absorbirea acestui surplus de masă monetară.

În toamna lui 1990 intrasem în echipa „Curierului Naţional“, ziar în pregătire, programat să apară pe piaţă la 5 decembrie, şi mă ocupam de proiecţia spaţiilor rezervate economiei, ce aveau să fie generoase în acest cotidian. Noi, jurnaliştii de la rubricile economice, eram atenţi la mişcările ce aveau loc ori se anunţau la Banca Naţională. Pentru că, după 1 ianuarie 1990, în economie începuseră să fie simţite unele schimbări. Întâi şi întâi, nu mai aveam planificare. Şi nici comandă economică „de sus“. Treptat, pe măsură ce ne luminam, am început să vorbim despre contracte în loc de relaţii centralizate, dictate prin plan. Şi chiar despre promovarea stimulentelor materiale în locul celor exclusiv morale.

Nicio noutate nu se anunţa însă dinspre lumea banilor. În ochii românilor, atunci,  banii puteau trezi fascinaţie, miraj, obsesii chiar, dar rareori ei erau priviţi în dimensiunea lor esenţială de motor al vieţii economice. Aşa am fost „educaţi“. Statul comunist s-a zbătut să acumuleze bani, i-a folosit când i-a avut, câţi a avut, dar a făcut propagandă furibundă unui viitor iluzoriu în care „repartiţia se va face după nevoi“, iar omenirea „va scăpa de pacostea plăţilor“. Lozinca suna frumos: „Totul va fi gratuit, tovarăşi“.

De fapt, comunismul a încercat să rupă banii de sensul lor istoric conferit de capitalism: acela de resursă a dezvoltării. Decenii la rând nu ne-a preocupat preţul banilor. Plafoanele de credite erau stabilite prin plan. La fel şi ratele dobânzilor, care se menţineau la un nivel derizoriu. Nici preţurile mărfurilor nu depindeau de jocul firesc al pieţei. Prin plan se decidea: marfa cutare costă atât. Marfa în cauză avea cu totul altă valoare, dar preţul ei era ţinut în loc din motive ideologice. Mitul „stabilităţii“ preţurilor şi banilor era mai presus de orice. După ce au fost blocate exporturile, s-a văzut că importurile nu aveau cum să renască. Era nevoie de valută. Ori de câte ori era pronunţat cuvântul valută privirile se îndreptau către Banca Naţională. Or, în Lipscani 25 nu funcţiona o bancă centrală. Şi nu exista o piaţă valutară. Banca Naţională mergea înainte, aşa cum fusese reorganizată în baza legilor din 1970, cu unele atribuţii de bancă centrală, dar fiind în esenţă o bancă de unde întreprinderile îşi primeau creditele repartizate prin plan – valută pentru importuri, lei pentru producţia internă - numai că în noile împrejurări istorice nu mai era plan şi nu mai veneau de la centru nici valută, nici lei. Rezultatul? Se ajunsese ca, în magazine, să fie mărfuri de numai 9 bani pentru 1 leu în circulaţie.

„DACA MURGESCU NU MUREA, TRANZIŢIA NOASTRA ARATA ACUM CU TOTUL ALTFEL“

În toamna lui 1990, mă întâlneam frecvent cu profesorul Gheorghe Dolgu. Fusese rector al ASE-ului, ministru adjunct la externe şi, mai cu seamă, avusese un rol important în organizarea publicaţiilor economice de dinainte de decembrie 1989. Era şi el mirat că nu se mişcă nimic la Banca Naţională, unde era nevoie de o reformă profundă, care s-o întoarcă radical cu faţa către economia de piaţă. Dolgu îi cunoştea pe mulţi dintre specialiştii de la BNR, erau profesionişti încercaţi, dar era nevoie de o decizie politică şi de un creier care să se angajeze într-o reformă în stil mare.

De la profesorul Dolgu am aflat, cu două zile înainte de 4 septembrie 1990, că va fi numit un nou guvernator la Banca Naţională. Numele lui: Mugur Isărescu. Am întrebat dacă are „carte de vizită“. Mi-a spus că are. A fost aproape 20 de ani în echipa academicianului Costin Murgescu, la Institutul de Economie Mondială. Si-a dat doctoratul în anii 1980, cu profesorul Costin Chiriţescu, cu o teză despre schimburile valutare. Iar de şapte luni e consilier economic la ambasada noastră din Statele Unite, unde pregăteşte reluarea relaţiilor României cu Fondul Monetar Internaţional şi cu Banca Mondială. Au găsit, în sfârşit, omul potrivit.

Să fi fost 20 de ani în echipa lui Costin Murgescu era ceva. Ascultasem câteva conferinţe ale profesorului despre mersul ideilor economice la români, temă din care a făcut o carte de referinţă. Murgescu era fascinant. În 1964, anul „Declaraţiei de independenţă“, scrisese o carte despre poziţia României faţă de opţiunea sovietică de a ne obliga pe noi, în cadrul CAER, să ne ne limităm activitatea economică la agricultură şi la industria legată de agricultură, care în ziua scoaterii ei în vânzare a produs o atât de mare îmbulzeală încât au fost sparte geamurile la librăria Eminescu. De altfel, au circulat şi au făcut epocă vorbele academicianului Postolache, care a spus că „dacă Murgescu nu murea, în august 1989, reforma noastră ar fi arătat cu totul altfel“.

Mai mulţi dintre colaboratorii profesorului, de la Institutul de Economie Mondială, erau deja, în guvern ori în instituţii centrale, în puncte cheie ale tranziţiei la economia de piaţă. Între ei, Eugen Dijmărescu, Napoleon Pop, Victor Babiuc, Adrian Constantinescu, Petru Rareş şi Constantin Pota. Iar Adrian Severin, ministrul reformei, realizase lucrări în cadrul institutului. Acum intra în scenă Mugur Isărescu.

PRIMA URGENTA – VALUTA

Valuta forte – fie dolarul, fie alte monede din clasa de sus – deschidea uşi pe care leul nu le putea deschide. Iar noi, în drumul spre o altă condiţie economică, am întâlnit o mulţime de uşi încuiate. Nevoia de dolari, de alte valute s-a născut din nevoia noastră de importuri de resurse energetice, de materii prime, de tehnologii avansate, de alimente, de alte bunuri de consum, de servicii. Dar aveam nevoie de valută şi pentru a ne reîntregi rezervele valutare în absenţa cărora convertibilitatea leului nu ar fi fost mai mult decât un vis imposibil de împlinit fără o bancă centrală reformată.

Prima misiune a guvernatorului Isărescu: piaţa valutară. Iar noul guvernator era specialist în schimburi valutare. Încerc acum, după trei decenii, să recompun din memorie acel timp. Era un început. Multe dintre vechile reflexe încă dăinuiau. Dar România a dobândit repede o piaţă valutară, una  funcţională, în acei ani tumultuoşi, grei şi importanţi. Ani în care  vremurile noi au dat continuu pe faţă toate rănile societăţii. Adunate în zeci de ani înainte de decembrie ’89. Zgândărite, de cele mai multe ori cu duritate, au provocat dureri. Iar alinarea, un timp, era căutată numai „sus“. Oamenii n-aveau obişnuinţa să privească în ei şi să caute acolo soluţii. O aşteptau să vină de sus dar timpul se derula surprinzându-i cu adevăruri nu tocmai lesne de acceptat de către societatea românească: economie de piaţă, deschideri către lume, capitalism.

Dar timpul, care trecea repede, nu mai era doar o idee ce lega săptămâni, luni, ani. Calendarul. Tot rupând foi din calendar, una după alta, oamenii încercau să înţeleagă vremea care se grăbea atunci.