Începând de la clădiri de birouri aflate lângă metrou, lângă un mall sau lângă centre comerciale, cu cafetaria sau food court-ul, până la interioare cu spaţii aerisite, colorate, cu ventilaţie de ultimul tip, lumină şi perne ergonomice, totul era făcut pentru a da bine în materialele de prezentare.

Când aceste lucruri, plus abonamentele la sălile de fitness sau centrele medicale au devenit comune, multinaţionalele au început să investească în programe de leadership, training şi chiar psihologie în încercarea de a face diferenţa faţă de rivali.

În ultimii ani salariile, cel puţin cele din IT, au crescut destul de mult şi atunci angajaţii au început să se intereseze de şefi, de managerii cu care vor lucra şi de colegii de birouri - cum sunt, ce fac şi cum se comportă.

Specialiştii în HR au ajuns să spună că angajaţii nu pleacă dintr-un loc din cauza banilor, ci din cauza şefilor.

Bugetele de HR au devenit tot mai mari odată ce nivelul de fluctuaţie de personal se mărea şi era nevoie de mai mulţi bani pentru a ţine angajaţii sau a aduce alţii noi. Atâta timp cât sondajele arătau că angajaţii erau fericiţi la birou şi nu plecau atât de repede la o altă companie, banii nu contau.

România avea o rezervă de cost destul de mare, aşa că cel mai important lucru era să ai cu cine să faci proiectele, nu la ce cost de personal.

Pe vârful crizei forţei de muncă, mai ales în Bucureşti, Cluj, Timişoara, Iaşi, unde multinaţionalele şi-au deschis centre şi aveau nevoie de angajaţi, departamentele de HR au ajuns în prima linie de bord dacă aveau rezultate.

Dar în martie 2020, de nicăieri, a venit criza COVID-19 şi totul s-a schimbat.

De frica coronavirusului, corporatiştii au fost trimişi să lucreze de acasă – trăiască infrastructura de internet din România, cea mai bună din Europa – iar trecerea s-a făcut fără probleme, spre surprinderea tuturor. Clădirile de birouri şi sediile de companii, unde s-au investit, sute, zeci de milioane de euro, au devenit goale, fără viaţă şi inutile din punctul de vedere al chiriaşilor.

Într-o săptămână toată lumea lucra de acasă ca şi cum ar fi fost de la birou. Acum s-a deschis un război între dezvoltatori şi chiriaşi pe tema spaţiilor de birouri, care au devenit prea mari şi inutile, dar asta e altă problemă.

Având în vedere că pandemia

nu moare, ci chiar se extinde, companiile nu vor să rişte să-şi readucă angajaţii la birou, ţinându-i acasă atâta timp cât pot să lucreze din altă parte.

Ani de zile angajaţii au visat să lucreze de acasă pentru a nu mai sta pe drumuri cu orele, dar au realizat că este extrem de dificil să stai între patru pereţi, să vorbeşti numai tu cu tine, fără colegii pe care nu-i sufereai sau cu şefii pe care-i urai.

Pe cine să mai dai vina acum dacă ai vrea să pleci?

Având în vedere că acum este criză, fluctuaţiile de personal s-au redus considerabil spre bucuria departamentelor de HR, care nu mai trebuie să se confrunte cu angajaţi tot timpul nemulţumiţi sau care nu vin la interviuri, anulându-le cu o oră înainte.

Dar pe de altă parte, pe măsură ce activitatea economică se reia, iar proiectele revin, discuţia legată de personal, de reţinere şi chiar de atragere de noi oameni va reveni în prim plan.

Poate nu va fi la fel ca în ultimii ani, dar tot timpul companiile angajează sau fac reduceri de personal în funcţie de cum merge businessul.

Întrebarea este cum vor fi atraşi oamenii în viitor de o companie sau alta, atâta timp cât se lucrează de acasă, nu mai contează sediul cu facilităţile lui nici distanţa şi poate chiar nici „faţa” colegilor şi a şefilor.

Cum vor arăta facilităţile viitorului pentru a reţine şi a atrage talentele?

Pentru că multinaţionalele nu pot veni acum să zugrăvească cei patru pereţi de acasă!