Gabriel Resources, compania care ar fi urmat să exploateze resursele de aur de la Roşia Montană, a solicitat despăgubiri de 6,7 mld. euro pentru eşecul proiectului. În aceeaşi vreme, compania ar fi investit 900 mil. euro, conform informaţiilor de la Ministerul de Finanţe.

Procesul a fost înregistrat la curtea de arbitraj de la Washington „International Settlement of Investment Disputes” – ICSID. Curtea face parte din Grupul Băncii Mondiale.

Conform datelor oficiale de pe site—ul ICSID, cea mai recentă informaţie publică despre evoluţia procesului este că procedura de arbitraj a fost închisă. Nu este însă clar în acest moment care a fost deznodământul.

Reclamantul a fost Gabriel Resources, care este reprezentat de casa de avocatură Ţucă Zbârcea şi Asociaţii din Bucureşti şi de White & Case de la Washington, conform documentelor ICSID.

Guvernul României este reprezentat de LALIVE din Geneva şi de Leaua Damcali Deaconu Păunescu din Bucureşti.

Arbitrajul este prezidat de elveţianul Pierre Tercier, după ce chinezoaica Teresa Cheng a demisionat. Arbitrul ales de Gabriel Resources este argentinianul Horacio Grigera Naon, iar arbitrul desemnat de România este australiano-elveţianul Zachary Douglas.

Într-un răspuns adresat ZF, Ministerul Finanţelor a precizat care au fost reclamaţiile din partea Gabriel Resources:

„                - Guvernul a inclus în mod necorespunzător şi apoi a menţinut o zonă a Proiectului minier aurifer de la Roşia Montană pe o Listă a Monumentelor Istorice începând cu anul 2010.

                  - Organismul competent român (Comisia de specialitate constituită în cadrul Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor) nu a emis o recomandare cu privire la evaluarea impactului Proiectului minier aurifer de la Roşia Montană asupra mediului timp de aproximativ nouă ani (2006-2015). Ulterior, s-a susţinut că nici până în prezent nu este emis un astfel de acord de mediu.

                  - În anul 2013, Parlamentul a iniţiat o lege care nu era necesară şi, ulterior, a respins proiectul de lege care ar fi permis implementarea Proiectului minier aurifer de la Roşia Montană.

                  - în privinţa listării zonei Roşia Montană în Patrimoniul Mondial UNESCO, s-a susţinut că: i) nominalizarea şi Listarea UNESCO a făcut implementarea proiectului minier imposibilă din punct de vedere legal, deoarece, din punct de vedere al legislaţiei române, planurile de urbanism trebuie să prioritizeze protejarea moştenirii culturale în dauna drepturilor miniere şi trebuie să reflecte ”măsurile de protecţie speciale” care se aplică monumentelor istorice care fac obiectul Listării UNESCO; ii) nominalizarea şi Listarea UNESCO este fundamentată pe moştenirea culturală a zonei (evaluată ca peisaj) şi, prin urmare, peisajul trebuie să fie subiectul unui plan de urbanism care să conţină măsuri speciale de protecţie a lui (o noţiune care este incompatibilă cu implementarea proiectului minier); iii)  planurile de urbanism în cauză trebuie să prioritizeze protejarea moştenirii culturale în dauna drepturilor miniere şi, prin urmare, este imposibil pentru aceştia să obţină autorizaţia de construire pentru proiectul minier; iv) întrucât subiectul moştenirii culturale este ”Peisajul minier Roşia Montană”, în conformitate cu Convenţia UNESCO, România şi-a asumat obligaţii care sunt incompatibile cu a permite ulterior implementarea proiectului minier; v) deşi  UNESCO a recomandat în anul 2018 ca România să îşi restrângă nominalizarea la lucrările miniere din perioada romană şi site-urile arheologice aferente (observând că proprietatea în sine nu constituie peisaj cultural), România nu a urmat această recomandare- care ar fi putut fi compatibilă cu Proiectul minier- şi a menţinut nominalizarea cu titlul ”Peisajul minier Roşia Montană” tocmai pentru că Listarea UNESCO a fost mereu dorită în scopul de a nu permite ulterior implementarea proiectului minier; şi vi) faptul că ”Peisajul minier Roşia Montană” a fost simultan înscris şi pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO în pericol ”până la îndepărtarea pericolelor asupra integrităţii sale datorate unor posibile activităţi extractive miniere” demonstrează şi mai mult că a permite ulterior implementarea proiectului minier ar fi incompatibilă cu Listarea UNESCO.

În apărările sale scrise, România a respins acuzaţiile reclamanţilor privind încălcarea acordurilor internaţionale mai sus menţionate şi a prezentat tribunalului arbitral argumentaţia sa privind culpa proprie a reclamanţilor pentru faptul că nu au reuşit să obţină avizele prevăzute de legislaţia naţională pentru construirea facilităţilor necesare exploatării miniere din localitatea Roşia Montană şi pentru exploatarea minieră propriu-zisă. În privinţa legii respinse în anul 2013, România a arătat că, în ciuda susţinerilor reclamanţilor, aceasta le era favorabilă şi chiar dorită de reclamanţi. În plus, s-a arătat că nu exista vreo obligaţie internaţională asumată de România pentru adoptarea legii, astfel încât Parlamentul, care este suveran şi reprezintă voinţa poporului, a decis să nu o adopte, iar această decizie nu poate fi imputată României în plan internaţional. România a mai arătat că reclamanţii sunt singurii responsabili pentru starea în care se găsesc astăzi, deoarece nu au reuşit să obţină nici măcar licenţa socială pentru exploatarea minieră. Sintagma ”licenţă socială” este în mod uzual utilizată în industria minieră pentru a exprima suportul pe care companiile, care doresc să exploateze într-o anumită zonă, trebuie să îl obţină din partea comunităţilor locale şi a altor persoane interesate.

Apărarea României a fost realizată pentru a convinge tribunalul arbitral că reclamanţii pot, în continuare, să implementeze proiectul minier de exploatare, dar cu respectarea prevederilor legale naţionale. Faptul că reclamanţii nu au obţinut licenţa socială şi că aceştia, prin intermediul societăţii române care deţine licenţa de exploatare, au eşuat în obţinerea avizelor necesare pentru implementarea proiectului minier nu poate constitui o culpă a României.

În privinţa listării zonei Roşia Montană în Patrimoniul Mondial UNESCO, pentru a apăra deciziile deja luate de unele autorităţi publice naţionale, avocaţii României au susţinut că înscrierea la UNESCO nu aduce atingere dreptului investitorilor să solicite obţinerea permiselor necesare pentru realizarea proiectului minier. De asemenea, s-a arătat că decizia de înscriere nu reprezintă o acţiune a României, ci a UNESCO.

De asemenea, informaţii detaliate despre susţinerile părţilor în acest dosar arbitral se regăsesc pe pagina de internet a Centrului Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor Relative la Investiţii (https://icsid.worldbank.org).

Hotărârea arbitrală motivată nu a fost comunicată Ministerului Finanţelorpână la data prezentei şi nici nu se cunoaşte momentul exact al comunicării. Detalii despre caracterul hotărârii arbitrale internaţionale şi eventualele căi de atac se regăsesc în Convenţia pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale altor state, încheiată la Washington la 18 martie 1965, ratificată prin Decretul Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr.62/1975.”