În ciuda faptului că toaaaată lumea se pricepe foarte bine la politică, fotbal şi parenting (pe acest ultim subiect mai ales dintre cei ce nu au copii), deunăzi ţara întreagă a dat în clocot nu în legătură cu rezultatele la alegeri (din fericire, fără derapaje îngrozitoare, dar... totuşi... s-a întâmplat un lucru important; başca faptul că Diana Şoşoacă ne va prezenta şi reprezenta în Parlamentul European) şi nici măcar legat de Campionatul European de Fotbal, care are harul de a încinge spiritele. Ci pe marginea deciziei complet neinspirate a Coldplay de a include în show un cântăreţ de manele. Au curs râuri de cerneală virtuală în tot soiul de postări, toată lumea şi-a dat cu părerea – intrigată, revoltată, dezamăgită – ba de alegere, ba de reacţia publicului. O gamă cât se poate de largă de trăiri care a dat frâu liber exprimărilor de tot soiul.

Ba chiar în varii conversaţii a fost atins sau dezbătut acest subiect în cercul apropiat sau mai larg. Pentru a nu face notă discordantă, aleg şi eu să mă pronunţ. Cu riscul evident de a-mi lua hate. (Titlul, desigur, este exagerat, recunosc că e doar un „cârlig”.)

Conform unor estimări, o treime din spectatorii de la primul concert au huiduit cântăreţul respectiv. La câţi bani face Coldplay, această alegere a fost o gravă eroare, ar fi putut cheltui câţiva lei pe un sfat avizat. Iar frământările care pasămite au tulburat artiştii n-au niciun fel de logică.

Este o situaţie la fel de absurdă ca povestea drobului de sare. În primul rând, lui Coldplay ar fi trebuit să-i pese de preferinţa publicului său, că de asta a plecat prin lume – să câştige bani livrând o experienţă pentru care publicul a plătit apriori. I-a livrat ceva ce nu i-a plăcut – ghinion – deopotrivă pentru public, dar şi pentru Chris Martin. Cum a făcut alegerea, n-are nicio importanţă. A fost o greşeală. În loc să şi-o asume, s-a simţit lezat. Păi dacă un producător de bere sau de cârnaţi lansează un produs care nu are căutare, bate tobele că e lezat şi consumatorului ar trebui să-i fie ruşine?

Iar tema incluziunii n-are nicio legătură nici cu subiectul şi nici cu predicatul poveştii. Pentru că la câţi consumatori de manele sunt în România (pesemne pe baza topurilor de acest fel s-a luat şi decizia de a promova tânărul care a câştigat faimă nu atât din faptul că a cântat înainte de Coldplay, ci pentru zarva produsă în jurul subiectului; a doua zi, pe val, a apărut brusc în line-up-ul festivalului Beach, Please), mai degrabă incluziunea ar fi cinstit să meargă în sens invers. Între paranteze fie spus, am constatat că preferinţele pentru genuri muzicale nu au legătură directă cu nivelul de educaţie, statutul, în niciun fel cu câştigurile şi uneori nici cu vârsta (ştiu cel puţin o persoană în prag de 70 de ani mai la curent decât mine cu hiturile în vogă).

Incluziunea este importantă şi sunt tot mai vizibile eforturile chiar şi la nivel naţional. Fireşte, curentul acesta a prins contur în ţara noastră, ca multe alte fenomene, prin imitaţie, inspiraţi, îndemnaţi sau îmboldiţi de exemplele din alte ţări. Până la urmă, dacă au inventat alţii roata, e util să o folosim şi noi. Dacă nu cumva e pătrată.

Sigur că este important să fie incluşi cei cu dizabilităţi în colectivităţi de toate soiurile. Fireşte că şi cei care constituie minorităţi ar trebui să aibă drepturi egale cu ceilalţi, pentru lucruri care au logică. Pentru că în momentul în care o categorie are mai multe drepturi decât alta, deja e discriminare. Cinstit vorbind, cât de corect vi se pare ca personajul Albă-ca-Zăpada să fie jucat de o actriţă de culoare?

Decathlon este primul loc în care am văzut angajaţi care au dificultăţi de comunicare. Ca să fiu foarte sinceră, nu îmi amintesc să fi văzut în altă parte angajaţi care sunt persoane cu dizabilităţi sau nevoi speciale. Cu siguranţă, realitatea referitoare la incluziune pe diverse paliere nu arată deloc bine în România, iar o căutare pe site-ul Institutului Naţional de Statistică indică rezultate legate de sărăcie. Cred că incluziunea este o oglindă a gradului de civilizaţie al unei ţări.

Dar în ciuda faptului că această temă sună bine legată de tema turneului unui artist, întâmplarea de la concert nu are nicio legătură cu incluziunea. Cântăreţii de manele au publicul lor – numeros. Nu apartenenţa etnică a fost declanşatorul furiei publicului. Ci felul de mâncare servit. Când mergeţi să mâncaţi sarmale la mama, cum ar fi să vă oblige să mâncaţi aperitivele preparate de o vecină şi care nu vă plac nicicum? Ba chiar să se şi supere şi să vă spună că e musai să mâncaţi, că deh! are şi vecina dreptul să gătească?