În activitatea noastră de avocaţi şi consultanţi fiscali, ce reprezentăm contribuabilii în toate fazele ce implică interacţiunea cu autorităţile fiscale, de la începutul inspecţiei fiscale şi până la pronunţarea unei hotărâri definitive asupra disputei, ne-am confruntat cu diferite interpretări şi aplicări ale legislaţiei fiscale de către reprezentanţii autorităţilor fiscale române.

În toată această interacţiune pe care am avut-o şi pe care continuăm să o avem şi în acest moment, un element cheie ne-a atras în mod special atenţia, element pe care deseori nu îl conştientizăm sau cel puţin, nu îl percepem întotdeauna - curgerea timpului.

Curgerea timpului în interacţiunile pe care contribuabilul le are cu autorităţile fiscale este deseori în defavoarea contribuabilului, acesta văzându-se pus implacabil pe picior de inferioritate în disputa cu autorităţile fiscale, neavând tot timpul resursele necesare pentru continuarea unui litigiu fiscal pe parcursul unui interval îndelungat de timp.

Timpul unui contribuabil ce caută să îşi dezvolte afacerea propriu-zisă, să răzbată în mediul concurenţial în care îşi desfăşoară activitatea, ajunge să fie ireversibil folosit pentru activităţile impuse de specificitatea relaţiei dintre contribuabil şi autorităţile fiscale, activităţi inerente prin prisma reglementării substanţiale şi procesual-fiscale.

Unele reglementările procesual fiscale au venit în sprijinul contribuabilului pentru a preîntâmpina tocmai acest consum de timp important în interacţiunea acestuia cu autorităţile fiscale însă, în practica noastră am observat că acest sprijin oferit de reglementările legale devine deseori iluzoriu.

Să luam spre exemplu termenul general de 45 de zile pe care legea procesual fiscală îl impune ca reprezentând termenul general în care autorităţile fiscale au obligaţia să soluţioneze o cerere a unui contribuabil.

Sau să luam spre exemplu termenul general de 180 de zile pe care reglementările fiscale îl impun autorităţilor fiscale ca termen maximal de desfăşurare a unei inspecţii fiscale în ceea ce îi priveşte pe marii contribuabili la bugetul de stat.

Scopul urmărit prin instituirea acestor termene de către legiuitor a fost preîntâmpinarea curgerii unui interval important de timp până al finalizarea interacţiunii dintre contribuabil şi autorităţile fiscale în vederea desfăşurării activităţii de control fiscal într-un termen optim şi previzibil.

Cu toate acestea, în practica noastră, am observat că deseori autorităţile fiscale nu respectă termenele impuse de legislaţia procesual fiscală în soluţionarea diverselor cereri / inspecţii fiscale, apreciindu-le ca fiind termene „de recomandare” neexistând o sancţiune propriu-zisă pentru încălcarea lor, pe care autorităţile fiscale să o suporte şi care să repare prejudiciul provocat de curgerea timpului în defavoarea contribuabilului faţă de cererea sa nesoluţionată în termenul de 45 de zile sau faţă de inspecţia fiscală care se desfăşoară la sediul acestuia de aproape un an de zile.

Recent Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a cenzurat nerespectarea de către autorităţile fiscale a termenelor de soluţionare a unei cereri într-o decizie de speţă în care a arătat, contrar susţinerilor autorităţilor fiscale, că termenul de 45 de zile în care trebuie soluţionat un decont de TVA cu sumă negativă de rambursare include şi efectuarea inspecţiei fiscale în acest interval de timp, „taxând” astfel interpretarea autorităţilor fiscale că termenul de 45 de zile este un termen de recomandare.

Pe de altă parte, cunoaştem cu toţii adresele pe care contribuabilii le primesc de la autorităţile fiscale prin care li se impune predarea unui număr impresionant de documente într-un termen „foarte larg”, de numai 5 (cinci) zile calendaristice, deseori, sub sancţiunea unei amenzi. Este adevărat că întotdeauna contribuabilul are dreptul să se plângă de acest fapt în căile de atac puse la dispoziţie de lege, fie că vorbim de contestaţiile administrative fie de acţiunile în instanţă pentru anularea actelor administrativ fiscale.

În toate cazurile contribuabilul îşi doreşte soluţionarea diferendului fiscal într-un termen cât mai scurt întrucât în acest fel nu va rămâne cu banii blocaţi ca urmare a deciziilor de impunere emise de către autorităţile fiscale. Pe de altă parte, respectarea unor termene scurte ar trebui să fie şi interesul autorităţilor fiscale, pentru a nu fi nevoite să plătească sume importante de bani ca şi dobânzi de întârziere pentru banii percepuţi iniţial şi restituiţi ulterior ca urmare a desfiinţării actelor administrativ fiscale de către instanţele de judecată.

Însă şi în acest caz vorbim tot de curgerea timpului în defavoarea contribuabilului care trebuie să parcurgă toate etapele administrative şi judiciare pentru a i se recunoaşte dreptul său legitim expus autorităţilor fiscale încă de la debutul inspecţiei fiscale.

Mai mult decât atât, intervalul de timp ce se poate scurge de la momentul sesizării instanţei de judecată poate fi cu mult mai mare decât cel care s-a scurs în faza administrativă a diferendului fiscal, contribuabilul putând aştepta şi până la 10 ani de la momentul la care a debutat inspecţia fiscală până la momentul la care s-a finalizat litigiul cu autorităţile fiscale prin pronunţarea unei hotărâri definitive şi contribuabilul şi-a recuperat sumele reţinute în mod eronat de către organele fiscale.

Iar atunci când contribuabilul ajunge să se adreseze instanţei de judecată pentru a obţine dreptatea la care acesta speră în diferendul pe care îl are cu autorităţile fiscale, observăm că autorităţile fiscale nu mai sunt la fel de activ implicate în litigiul în instanţă ca şi în faza de inspecţie fiscală sau de soluţionare a contestaţiei administrative.

Deseori, ca şi avocaţi ai contribuabilului, ne dorim să dezbatem problema fiscală dintr-un anumit caz în contradictoriu cu reprezentanţii autorităţilor fiscale şi în faţa instanţei, însă, rareori avem această dezbatere în contradictoriu întrucât autorităţile fiscale se desistează de soluţionarea litigiului în faza instanţei de judecată. De principiu, autorităţile fiscale îşi menţin argumentele expuse în faza prealabilă a inspecţiei fiscale / contestaţiei administrative şi rareori interacţionează în faza instanţei de judecată faţă de argumentele noi aduse de către contribuabil prin reprezentanţii săi.

În acest sens, observăm un preponderent caracter scris al litigiilor fiscale în faţa instanţelor de judecată din partea autorităţilor fiscale, autorităţile fiscale limitându-se la a adopta o abordare conservatoare asupra modului de desfăşurare a unui litigiu fiscal, a probelor ce ar trebui să fie administrate în faţa instanţei de judecată, inclusiv, faţă de recurgerea la mecanismul întrebărilor preliminare la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Practic, autorităţile fiscale consideră că ceea ce acestea au statuat prin actele administrativ fiscale ar avea putere de „lege” şi nimic din ceea ce ar putea spune contribuabilul în apărarea sa nu ar putea să le conducă la o schimbare de concluzie sau la adoptarea unei optici diferite asupra problemei de fapt şi de drept.

Astfel, autorităţile fiscale se opun de fiecare dată administrării unei probe cu expertiză tehnică judiciară în specialitatea contabilitate sau fiscalitate, sau folosirii mecanismului de dezlegare a unei cauze prin intermediul întrebării preliminare ce poate fi adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Deseori observăm în practică, atât în faza de inspecţie / contestaţie fiscală cât şi în faţa instanţelor de judecată, reticenţa pe care autorităţile fiscale o prezintă faţă de interpretările numeroase oferite de către Curtea de la Luxemburg speţelor de drept fiscal, reticenţă ce se transformă în opoziţia acestora faţă de aplicarea unor hotărâri ale Curţii de Justiţie în speţe similare cu cele soluţionate de instanţa europeană şi care vizează efectiv problema de interpretare a legislaţiei fiscale.

În opinia noastră, considerăm că hotărârile pronunţate de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene reprezintă baza aplicării legislaţiei fiscale într-un mod uniform pe teritoriul Uniunii Europene, asigurând contribuabililor o predictibilitate a legislaţiei fiscale dintr-un stat membru şi o aplicare uniformă a acesteia de către autorităţile fiscale, aceste hotărâri fiind obligatorii atât pentru contribuabili cât şi pentru autorităţile fiscale.

Însă, ce am învăţat din experienţa practică a anilor de reprezentare a contribuabililor în relaţia cu autorităţile fiscale în toate etapele unei proceduri fiscale?

Am învăţat să pregătim şi să asistăm contribuabilul în faţa unor abordări impredictibile ale autorităţilor fiscale, prin pregătirea încă din faza de inspecţie fiscală a tuturor argumentelor de fapt şi de drept într-un mod clar şi fundamentat pentru ca autorităţile fiscale să înţeleagă încă de la început puterea de convingere a argumentelor contribuabilului faţă de modul de aplicare a legislaţiei fiscale, prin trimiterea în mod constant la jurisprudenţa europeană precum şi la cea naţională în dezlegarea speţelor de drept fiscal. Mai mult, abordarea organelor de inspecţie fiscală ne face să ne pregătim de nu potenţial litigiu şi să ne prezervăm probele necesare încă de la primul contact cu reprezentanţii administraţiei fiscale.

Mai mult decât atât, în mod constant solicităm autorităţilor fiscale să respecte o anumită interpretare a legislaţiei fiscale ce a fost validată de o instanţă de judecată într-un caz similar sau de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pe o problemă similară ca cea din speţa ce face obiectul controlului fiscal şi ce poate face ulterior obiectul unei acţiuni în faţa instanţei de judecată.

Ca urmare a acestei abordări, în cazul în care ajungem să reprezentăm contribuabilul în faţa instanţei de judecată, prin prisma abordării unitare pe care am avut-o încă din faza incipientă a inspecţiei fiscale, reuşim să construim argumente suplimentare în faţa instanţei de judecată faţă de concluziile autorităţilor fiscale, pentru a obţine validarea judiciară a susţinerilor contribuabilului.

Ulterior câştigării litigiului în instanţă în favoarea contribuabilului, acesta are dreptul să obţină despăgubiri sub forma dobânzii de întârziere din partea bugetului de stat pentru sumele de bani percepute nelegal de către autorităţile fiscale ca urmare a inspecţiei fiscale finalizate în defavoarea contribuabilului.

Însă, şi în acest caz ne-am confruntat cu o reticenţă a autorităţilor fiscale de a acorda aceste dobânzi pentru repararea prejudiciului suferit de către contribuabil ca urmare a aplicării eronate a dispoziţiilor fiscale de către organele de control fiscal, cu toate că legislaţia procesual fiscală prevede „negru pe alb” dreptul contribuabilului de a obţine dobânzi de întârziere pentru sumele plătite în baza unor acte administrativ fiscale ce au fost desfiinţate de către o instanţă de judecată.

Deşi este vorba de un drept prevăzut expres de lege şi de dobânzi de întârziere stabilite expres de lege, deseori au fost cazurile în care a trebuit să apelăm din nou la autoritatea instanţelor de judecată pentru obligarea autorităţilor fiscale le plata acestor dobânzi de întârziere, dobânzi ce sunt suportate de către bugetul de stat (adică de către noi, toţi contribuabilii care plătim taxe şi impozite) şi care nu ar fi fost suportate în primul rând dacă autorităţile fiscale ar fi fost deschise de la început, la a accepta argumentele contribuabilului expuse în faza iniţială a inspecţiei fiscale. Astfel, se ajunge la plata unor sume semnificative de la bugetul de stat inclusiv pe perioada suplimentară necesară obţinerii unei hotărâri definitive cu privire la plata dobânzilor, fără a exista în realitate o problemă litigioasă întrucât in asemenea cazuri nu există niciun dubiu cu privire la dreptul contribuabilului de a primi dobânzile de întârziere pentru sumele reţinute în mod nelegal.

Această reticenţă a autorităţilor fiscale în a acorda dobânzi de întârziere pentru sumele de bani percepute pe nedrept de la contribuabili derivă în continuare din abordarea conservatoristă pe care autorităţile fiscale pare că o au faţă de drepturile procesual fiscale ale contribuabilului, bazându-se pe o poziţie de superioritate a acestora în relaţia cu contribuabilul, greşit înţeleasă.

Credem însă cu tărie că nu aceasta este abordarea corectă pe care autorităţile fiscale ar trebui să o aibă faţă de contribuabili dacă doresc să existe o încredere legitimă a contribuabilului în deciziile şi practica autorităţilor fiscale şi apreciem că este nevoie de o schimbare a curgerii timpului în favoarea tuturor părţilor implicate în raportul de drept fiscal, şi mai ales în favoarea contribuabilului, care furnizează fondurile pentru bugetul de stat şi care poate folosi o mare parte din timpul petrecut în inspecţii fiscale pentru dezvoltarea activităţilor comerciale supuse impozitelor şi taxelor.

Încheiem cu un citat aplicabil deopotrivă şi în zilele noastre:

„Next to being shot at and missed, nothing is really quite as satisfying as an income tax refund.” Raymond F. Jones

şPe lângă situaţia de a se trage în tine şi a fi ratat, nimic nu este la fel de satisfăcător precum o returnare de impozit pe venitţ