S-au scris deja istorii ale culturii române, ale obiceiurilor tradiţionale, ale măreţelor victorii militare şi, mai puţin, ale umilitoarelor înfrîngeri. Nu s-a scris însă o istorie a corupţiei la români. De mirare o asemenea absenţă, dacă ne gîndim că, în anii postdecembrişti, corupţia e o realitate evidentă. De evidenţa pluralismului politic şi a libertăţii de gîndire.

Orice incursiune în istoria României corupte, a fascinantei şi eternei Românii, e un prilej de lecţie severă pentru politicienii de azi. Politicieni care învaţă din istorie doar cum să fure cît mai bine. Şi cît mai glorios cu putinţă.

Despre corupţia din ultimele decenii de destin românesc s-a discutat şi se discută atît de mult încît observatorul străin, mai puţin familiar cu drojdia noastră balcanică, ar putea crede că e un element definitoriu al democraţiei, alături de păcălelile electorale sistematice, de clătinarea sistemului de valori morale, de cultivarea prostului gust la scara întregii ţări, de adîncirea complexului de inferioritate faţă de Occidentul etern idealizat. Noile realităţi democratice s-au bucurat şi de ampla incursiune în trecutul naţional, pentru a le găsi rădăcinile şi, mai ales, modelele. Ar fi fost de aşteptat ca şi corupţia să fie dezbătută din perspectiva tradiţiilor româneşti pentru a-i dibui asemănările şi diferenţierile, prin raportare la epoci asemănătoare, poreclite eufemistic, de tranziţie.

De ce n-au fost aduse în dezbatere publică marile afaceri de corupţie care au marcat istoria patriei?

S-a manifestat mai întîi ceea ce am putea numi complexul anticomunist. Afacerile scandaloase din trecut au fost prezentate pe larg de propaganda anterioară la capitolul „putreziciuni ale regimurilor burgheze“: Afacerea Strousberg, Afacerea Tramvaielor, Afacerea Fokker, Afacerea Skoda. E drept, multe au fost ocolite cu prudenţă. Se găseau implicate în ele personaje legendare ale trecutului românesc: Tudor Vladimirescu, Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogăl­ni­ceanu. Ar fi fost riscant în anii socialismului real să se dez­văluie amestecul unor asemenea nume în afaceri de corupţie. Procedurile standard ale rescrierii Istoriei în in­teresul prezentului cereau portrete schematizate la ma­ximum, în alb sau negru, simplist educative, ex­cluzînd nuanţele. Cum să dezvălui, într-un asemenea con­text, că marele cărturar patriot Mihail Kogălni­cea­nu era capabil de orice negustorie compromiţătoare, numai bani să aducă?! Dilema se manifestă devastator şi în alte domenii. În cultură, de exemplu. Pentru în­tre­gul popor, transformat într-o şcoală elementară de că­tun, prin obligaţia de a sta în bancă şi a învăţa pe de rost lecţiile de patriotism scrise pe tablă, ar fi fost un şoc să afle, la un moment dat, că nemuritorul Mihai Sa­doveanu ajunsese cu negustoria morală pînă acolo încît să se lase mituit, în 1937, ca director al ziarelor Adevărul şi Dimineaţa, cu şapte vagoane de lemne. Cu sau fără astfel de nuanţe, un lucru e sigur: în anii socialismului real, afacerile de corupţie din trecutul românesc au fost crîncen exploatate în interes propagandistic. După de­cem­brie 1989, complexul anticomunist a făcut ca tot ceea ce se dezvăluise anterior să treacă drept născociri propagandistice. Scandalurile de corupţie de­nun­ţate de comunism n-au fost luate în discuţie pe motiv că s-ar proceda astfel la o reluare a minciunilor pro­mo­vate la rang de declaraţii oficiale.

Un alt motiv pentru care trecutul de corupţie violentă n-a intrat în prim-planul discuţiilor l-a reprezentat revendicarea unor partide politice de la tradiţiile unor formaţiuni interbelice. Afacerile scandaloase erau le­gate de numele unor partide precum PNL, PNŢ. Cum să dezvălui Afacerea Skoda, operă a ţărăniştilor ajunşi la guvernare în 1928, fără a te gîndi că rişti acuzaţia de slujbaş al puterii de stînga în campania de compromitere a PNŢCD-ului lui Corneliu Coposu?! Demitizarea istoriei naţionale a fost asumată, fără să le-o fi cerut cineva, tocmai de cercetătorii înregimentaţi în oastea partidelor de Dreapta. Harnici la dezvăluirea unor adevăruri crude despre figurile legendarizate de naţionalismul comunist, ei s-au dat ascunşi cînd a venit vorba de a scrie despre afacerile PNŢ sau PNL, formaţiuni interbelice revendicate de către partidele „istorice“ postdecembriste. Cum să fie posibilă, în acest context, dezbaterea despre rolul Brătienilor nu numai în făurirea României moderne, dar şi în jefuirea avuţiei naţionale?

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro