“I-am întins plicul şi el, cu o voce aproape plângând :<Da’ da nu trebuia!>. Dar, după aia, haţ, a înşfăcat plicul cu 1.000 de lei în el şi jap la buzunarul lui”. 1.000 de lei pentru chirurg, 200 de lei pentru anestezist, pentru o operaţie de “piatră la fiere”, cum se spune în limbajul popular. Asta era şpaga, în luna iunie, la spitalul militar de urgenţă din Galaţi.

Vă mai amintiţi? Traian Băsescu, preşedinte al României, s-a operat de „hernie de disc” în străinătate. Toţi l-au condamnat atunci. Că nu are încredere în sistemul de sănătate din România, că e chiabur, că aia şi aia. Şpaga pentru o operaţie de „hernie de disc” este, la spitalul militar din Galaţi, de 1.600 de lei, doar pentru medicul chirurg.

„Aveam în plic 1.000 de lei. Urma să fie operat tatăl meu. I-am întins plicul. Iar el mi-a zis, cu plicul în mână: 16 milioane (1.600 de lei – nota mea). I-am smuls plicul din mână si am mai pus 600. E drept ca mi l-a adus pe picioare acasa.”

Sunt cam 20 de ani de atunci. Un mare chirurg de la Spitalul Fundeni voia să intre în politică. Era celebru, făcuse, se spunea, primul transplant de ficat din România. Dar voia, cum ziceam, să intre în politică aşa că şi-a angajat o asistentă deşteaptă - o absolventă de ştiinţe politice de la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti,  pe care o plătea cu 300 de dolari pe lună, fără ca ceva să treacă prin vreo contabilitate.

„I-am spus. A trecut luna, nu-mi daţi banii? S-a căutat prin buzunare şi a scos un morman cu bani de dolari şi euro şi mi-a dat 300 de dolari.” Sunt mulţi ani de atunci, da. Dar ce s-a schimbat, în ciuda faptului că salariile în sistem au crescut şi nu mai poţi, nicicum, să spui că un medic e azi un om sărac?

„M-am pregătit cu banii. Mi-au spus din prima, chiar înainte de a mă programa pentru operaţie: 1.000 de lei chirurgul, 300 de lei anestezistul şi 100 de lei asistentele. Câte or fi asistentele alea, acum nu mai ştiu”. Este şpaga pentru o operaţie de felul celei de care vorbeam mai sus, de „piatră la fiere”, cerută, de data asta, la spitalul Colentina din Bucureşti, în această săptămână.

Când oamenii intră într-un spital, prima lor grijă este să-i întrebe pe ceilalţi pacienţi cât este şpaga la doctor şi cât la asistente. Într-un spital din România, toate buzunarele sunt pline cu bani. Banii curg din buzunarele celor lungiţi în pat de durere în buzunarele acelor zei în alb care stau în picioare cu mâna întinsă. La spitalul Colţea, nu se cere şpagă, dar medicul nu zice nu, dacă-i pui în buzunar 300 de lei pentru o zgâtietură la nas care trebuie cumva cusută. La Lahovary, spitalul de ochi din Piaţa Romană, lucurile stau altfel: bagi banii, discret, în halatul alb sau albastru, dacă vrei să fii luat în seamă. La câtă aglomeraţie este, şi e cumplită, poţi veni şi peste doi ani, dacă nu te-o fi îngropat popa până atunci. Şi lucrurile nu se opresc aici. O operaţie de „cataracta” este abia începutul. Oricum, statul nu plăteşte schimbarea cristalinului, îl cumperi singur – cam 300 - 400 de euro bucata, deşi tu ai plătit 45 de ani la fondul de sănătate. Apoi medicul îşi spune că spitalul nu mai poate suporta costul unei examinări de o jumătate de oră, dar el are o soluţie - îţi recomandă un consult la o clinică privată unde o examinare de10 minute costa acum trei ani 300 de lei. Înteresant e că, ajungând la clinica privată, vezi mutre cunoscute, oameni lângă care ai stat ore şi ore pe băncile de aşteptare din Lahovari, la acelaşi medic. Cum se face? E simplu. Lahovari, spital public, nu e decât un spital de adunat clientelă. Nu mai e un spital public. Eu îi am pe ai mei, ţi-i plasezi ţie la clinica ta privată, tu faci la fel, mi-i dai mie pe ai tăi. Urma se pierde. Cum poate un stat neputincios să demonstreze frauda? Pentru că, în momentul în care tu foloseşti spaţiul public/un spital public pentru a-ţi racola clientelă pentru afacerea ta privată - şi primind şi salariu public pentru asta – ei, bine, asta nu are decât un nume: frauda.