În 1965, fiica lui se străduia să-şi facă loc în lumea dansului, la Paris, iar artistul a simţit că trebuie să-şi încurajeze fiica, aşa că i-a transmis un mesaj emoţionant lui Geraldine.

Fiica mea,

În lumea în care trăieşti, nu există numai dansuri şi muzică, Geraldine! La miezul nopţii, când părăseşti sala de spectacol, poţi uita de admiratorii bogaţi, dar nu uita să întrebi şoferul taxiului, care te va duce acasă, de soţia sa. Şi dacă este însărcinată. Iar dacă nu are bani de scutece pentru viitorul copil, pune-i nişte bani în buzunar. Mergi din când în când cu metroul sau cu autobuzul, mergi şi cunoaşte-ţi oraşul.

Fii mai atentă în jurul tău, la oameni! Priveşte văduvele şi copiii orfani. Spune-ţi măcar o dată pe zi: “Sunt ca ei”. Da, eşti ca ei, fiica mea! Mai mult decât atât. Arta, înainte să dea aripi omului pentru a-şi lua zborul, îi rupe picioarele. Şi dacă va veni ziua când te vei simţi mai presus decât publicul, părăseşte scena. Ia primul taxi şi mergi prin periferiile Parisului. Îl ştiu foarte bine! Acolo vei vedea multe dansatoare ca tine, poate chiar mai frumoase, mai graţioase, mai mândre.

Uită-te cu atenţie! Nu dansează mai bine decât tine? Recunoaşte, fetiţa mea! Întotdeauna se va găsi cineva care dansează, joacă mai bine decât tine! Dar ţine minte: în familia lui Charlie Chaplin nu a certat nimeni şoferul de taxi, nu a râs nimeni de săracii care locuiesc pe malurile Senei. Eu voi muri, tu îţi continui viaţa.

Dorinţa mea este să înţelegi cu adevărat ce am vrut să-ţi spun. Charlie a îmbătrânit, Geraldine. Mai devreme sau mai târziu rochiile albe, de scenă, vor fi înlocuite de haine de doliu, pe care le vei îmbrăca pentru a veni la mormântul meu. Nu vreau să te întristez. Uită-te însă în oglindă din când în când: acolo vei vedea trăsăturile mele, în venele tale curge sângele meu. Chiar şi atunci când sângele nu-mi va mai curge prin vene, să nu uiţi că Charlie a fost tatăl tău. Nu am fost un înger, dar am încercat să fiu om. Încearcă şi tu!

Te sărut, Geraldine! Al tău, Charlie. Decembrie 1965”.