Hărţuirea şi hărţuirea sexuală sunt infracţiuni reglementate de lege din 2014. În primul caz, este vorba despre fapta celui care urmăreşte, sună sau îi scrie unei persoane, cauzându-i o stare de temere. Hărţuirea sexuală prevede “pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relaţii de muncă sau al unei relaţii similare, dacă prin aceasta victima a fost intimidată sau pusă într-o situaţie umilitoare”, pedeaspa fiind de cel mult un an de închisoare.

Potrivit psihologilor, hărţuirea apare sub diferite forme în toate etapele vieţii unui om - în familie, pe stradă, la şcoală şi continuă cu cea mai gravă, cea sexuală, la serviciu. Această formă de agresiune este foarte de greu demonstrat, aspect care împiedică femeile să ia atitudine şi să rupă tăcerea.

„Hărţuirea sexuală e greu de demonstrat, iar persoana respectivă trăieşte cu convingerea că nu poate schimba nimic, are sentimentul inferiorităţii. Hărţuirea se produce întotdeauna fie de la un egal, fie de la o persoană superioară ierarhic. Este foarte greu, fiind pe poziţie inferioară ierarhic, să reacţioneze. De asemenea, victima nu spune ce a păţit pentru că îi este ruşine să povestească prin ceea ce a trecut întrucât, fiind foarte greu de demonstrat, ea are impresia că dacă va spune cuiva, acea persoană va vedea din altă perspectivă situaţia şi poate că este în închipuirea ei, în mintea ei, poate că ea este cea care exagerează. Se blamează pe sine şi rămâne să sufere în tăcere şi să nu facă nimic”, a explicat pentru Mediafax psihologul Keren Rosner.

Specialiştii susţin că în situaţiile de hărţuire sexuală la locul de muncă, tăcerea victimelor este motivată şi de teama de a-şi pierde slujba, mai ales dacă depind de aceasta.

„Am avut cazuri de persoane cu o pregătire extraordinară, superioară, de la care m-aş fi aşteptat să aibă o atitudine mai fermă atunci când au fost victimele infracţiunii de hărţuire sexuală. Ele au ales să tacă pentru că le e teamă să îşi piardă locul de muncă şi pentru că intervine, nu neapărat ruşinea, dar comunitatea sau colegii te privesc într-un anume fel. Poate că sunt solidari, dar când vezi că nimeni nu rezonează cu tine, ai tendinţa să ascunzi. Apoi mai e şi opinia publică. Atunci când spui în public: „Da, am fost hărţuită”, opiniile vor fi împărţite. De regulă, avem şi tendinţa să îi căutăm justificări celui care agresează, să spunem că a fost provocat sau că femeia se îmbrăca într-un anumit fel, ori că atitudinea a condus spre asta. De aceea, pui în balanţă ce pierzi cu ce câştigi, şi alegi fie să pleci de acolo şi să găseşti un loc de muncă în altă parte, fie să taci, să înduri şi să speri că se va opri”, a spus pentru Mediafax avocatul Eliza Ene Corbeanu.

Poliţia Română încurajează persoanele hărţuite să depună plângere, instituţia precizând că în astfel de cazuri, ancheta nu poate fi făcută ca urmare a autosesizării. Potrivit Inspectoratului General al Poliţiei Române, de la începutul anului, doar 35 de victime au făcut plângeri

„Din păcate, societatea noastră nu neapărat că nu s-a confruntat cu infracţiunea, dar persoanele care ar fi suferit în urma unor abuzuri sau a unor hărţuiri de natură sexuală, de cele mai multe ori au înţeles să ascundă lucrul acesta şi să nu se adreseze organelor de urmărire penală. Dacă ar fi să facem o statistică, sunt foarte puţine solicitări în sensul acesta, dar nici măcar instanţele de judecată nu au o practică prea solidă cu privire la hărţuirea sexuală. Cred că ţine de mentalitate şi de educaţia fiecăruia, iar acum, în special femeile, pentru că ele sunt cele mai mari victime, prin accesul la informaţie şi prin faptul că a avut loc emanciparea lor se simt datoare să spună lucrul acesta şi să facă ceva. Cred că în următorii ani o să vedem din ce în ce mai multe cereri, plângeri privind tot ce înseamnă instanţă, rolul instanţelor de judecată în reglementarea raporturilor de muncă ce, iată, implică şi o latură sexuală. Hărţuirea sexuală nu e ceva nou care ne-a lovit dintr-o dată şi ne-a luat un văl de pe ochi. Dar noi nu am fost construiţi să ripostăm, mai ales femeile”, a mai spus avocatul.

Multe femei au ales să îşi facă publice cazurile odată cu apariţia campaniei #metoo, fiind povestite situaţii care s-au întâmplat în urmă cu mulţi ani. Este cazul unor foste eleve de la Colegiul Naţional Mihai Viteazul, care şi-au spus experienţele cu profesorul Daniel Petriceanu. O altă situaţie din sistemul de învăţământ este cea privind un profesor de la SNSPA, povestită de Miruna Rolea, fostă studentă. De asemenea, mai multe tinere l-au acuzat, în mediul online, pe Călin Ionescu, cunoscut drept Rimaru, membru al trupei RACLA, de hărţuire.

„ Este bine că odată cu această campanie, #metoo, femeile aleg să vorbească şi să se descarce. Asta nu înseamnă că ele vor uita ceea ce s-a întâmplat, dar află că nu sunt singure”, a declarat Keren Rosner.

„E un strigăt, ne-a atras atenţia. Eu sunt de acord cu asta. Nu e în regulă nici să te iubească toată lumea şi să fie toţi de acord cu tine, dar important e să ridici problema”, spune avocatul.

Câteva situaţii au ajuns şi la Consiliul pentru Combaterea Discriminării. Este vorba despre patru plângeri depuse în 2015 şi 2016.