Despre pericolele care ameninţă media – iar internetul, platformele de social media, fake news, superficialitatea sunt doar câteva dintre acestea – se scrie de ceva ani.

Însă ce s-a întâmplat în ianuarie în SUA a demonstrat cât de gravă este situaţia, mai ales acolo: circa 1.000 de posturi au fost eliminate la BuzzFeed, Huffington Post şi Gannett, acesta din urmă fiind cel mai mare lanţ de ziare din America. BuzzFeed a anunţat că renunţă la 15% din personal. Verizon elimină 7% din poziţii în divizia media, care include branduri ca HuffPost, AOL şi Yahoo News. Concedierile n-au menajat nici ziarişti celebri, printre aceştia numărându-se câştigători ai Premiului Pulitzer.

Jeremy Littau, profesor de jurnalism specializat în comunicare la Universitatea Lehigh din Bethlehem, Pennsylvania, a făcut o incursiune în trecutul industriei media pentru a descoperi rădăcinile bolii care loveşte acum organizaţiile de presă. Ce a găsit este de interes nu doar pentru jurnalişti, ci şi pentru cititori, atât din SUA, cât şi din Europa. Littau şi-a publicat analiza în revistele Slate şi Wired.

Un studiu recent realizat de cercetătorii de la Universitatea din Carolina de Nord a dat alarma în legătură cu o problemă din ce în ce mai mare pentru democraţia americană: numărul oraşelor din SUA care ar putea fi clasificate drept „deşerturi fără ştiri“, adică fără ştiri locale care să-i tragă la răspundere pe oamenii puternici. SUA au pierdut aproximativ 20% din ziarele locale începând din 2004, iar în acelaşi timp cel puţin 900 de comunităţi au ajuns să nu mai aibă nicio sursă de ştiri locale.

Problema a ajuns în atenţia lumii anul acesta, când publicul a fost bombardat cu ştiri despre disponibilizări, inclusiv unele greu de ignorat, la trei companii media majore. În timp ce multă atenţie se concentrează asupra jucătorilor de talie naţională HuffPost şi BuzzFeed, reducerile de personal de la Gannett sunt cele mai îngrijorătoare pentru că acesta este unul dintre ultimele lanţuri mari de ziare care au proprietăţi pe pieţe de toate dimensiunile.

Cu toate acestea, ştirea despre Gannett nu a ajuns o poveste-avertisment în SUA. Iar acest lucru reflectă o neînţelegere a problemelor majore cu care se confruntă companiile de ziare americane, o poveste economică care merge mai departe de apariţia internetului pentru public în anii 1990. Este o poveste pe care americanii trebuie să o cunoască şi să o înţeleagă mai bine, deoarece criza ştirilor despre care aude toată lumea este o problemă locală. Dacă cititorul crede că există corupţie la Washington, în guvern şi în Congres, că ceea ce se întâmplă la primărie este adesea mai rău decât în capitală, trebuie să ştie că nu prea mai este nimeni plătit să scoată mizeria la suprafaţă.

Oamenii vor să dea vina pe internet pentru problemele industriei de ştiri, însă seminţele furtunii devastatoare au fost sădite în anii 1980, cu mult înainte de apariţia acestuia. Pentru a înţelege această problemă şi pentru a o remedia este necesară înţelegerea a trei forţe cheie care au creat acest dezastru lent. Prima este un şir de decizii de afaceri neinspirate care au lăsat companiile de ştiri împovărate cu munţi de datorii şi cu un deficit de  investiţii în newsroomuri. Deţinerea unei tipografii a fost într-adevăr o licenţă pentru fabricarea banilor – există un motiv pentru care acest lucru a devenit un clişeu. Ziarele independente şi de familie au început să fuzioneze în companii şi conglomerate mai mari până la mijlocul secolului al XX-lea, iar astfel de companii au fost extrem de profitabile (cu marje de până la 30%) în anii ’70 şi ’80, deşi declinul publicului cititor a început chiar la pornirea cursei.

Toată lumea dorea să deţină ziare, astfel încât lanţurile de ziare listate la bursă s-au împrumutat cu bani şi s-au aruncat la cumpărături costisitoare deoarece câştigurile obţinute prin acest model economic eclipsau riscurile. Însă marjele de profit mari creează aşteptări, iar în anii 1980 strategiile de investiţii nu au fost construite în jurul inovaţiei, ci mai degrabă menţinând profiturile mari pentru acţionari.

A doua forţă care a acţionat în industria presei a fost raportarea veniturilor din ştiri, în jumătatea ultimului deceniu, dintr-un trimestru la cele din trimestrul anterior. Această tendinţă, la care se adaugă aşteptările investitorilor ca profiturile să fie tot mai mari, a ajuns să facă rău industriei.

Internetul este doar o parte a poveştii. Zeci de ani de investiţii rare şi costuri enorme ale datoriei au lăsat companiile media expuse şi împotmolite în vremuri în care erau necesare investiţii.

Companiile de ştiri au judecat greşit ce este internetul. În pofida tuturor convingerilor nobile despre jurnalism şi democraţie, ziarele există ca întreprinderi care creează public pentru cumpărătorii de publicitate care doreau să ajungă la aceşti oameni, iar publicaţiile au construit acest public ajutând oamenii să-şi satisfacă nevoia de informare pe care o au ca membri ai comunităţilor sau societăţilor. Omul se concentrează pe „ştirile“ din ziare, dar aceste nevoi includ lucruri precum ghiduri TV, anunţuri privind naşterea şi decesul şi calendare ale evenimentelor comunităţii. În lumea pre-internet, ziarele au funcţionat ca pseudomonopoluri bazate pe limitele tehnologiei şi pe raza pe care un camion de transport ar putea transporta hârtia printată. Publicarea online, cu cost scăzut şi acoperire globală, a schimbat totul. Informarea putea fi făcută acum printr-o gamă mai largă, mai globală de opţiuni. Dintr-o dată, ziarul nu mai era singurul jucător din oraş. Ziarele cărora cândva le lipsea concurenţa s-au văzut în situaţia de a concura cu toată lumea, iar noul joc le-a luat pe nepregătite după decenii de investiţii insuficiente. Greşeala tragică făcută de aceste companii nu a fost aceea de a dezvălui gratuit conţinutul, aşa cum se spune, ci faptul că au realizat prea târziu că internetul le-a distrus monopolul local în ceea ce priveşte satisfacerea nevoilor de informare ale cetăţenilor. Ar fi trebuit să-şi protejeze legătura cu comunităţile lor de cititori care reprezentau pentru ele cornul abundenţei publicitare. În schimb, ziarele au tratat internetul ca pe un alt loc de publicat şi au plătit scump pentru acest lucru.

Acest nou peisaj media a fost inundat de competitorii care au luat bucăţi din veniturile ziarelor care se bucurau odată de un fel de monopol. Publisherii începători au redus veniturile din publicitate, care au reprezentat apa vie pentru aceste publicaţii. Apoi a apărut site-ul de anunţuri Craigslist, iar fluxurile de venituri din anunţuri de mica publicitate ale industriei ştirilor au dispărut rapid.

Această schimbare nu s-a întâmplat peste noapte, însă pe măsură ce companiile de tehnologie au înlocuit lent rolul curatorial al ziarelor – pentru ştiri, da, dar şi pentru acele conexiuni interumane de zi cu zi pe care le creau vechile mijloace de comunicare – veniturile au început să cadă, până când s-au prăbuşit în timpul Marii Recesiuni. Între 2000 şi 2008, veniturile din publicitate ale ziarelor au scăzut cu peste 60%. Companiile au redirecţionat din ce în ce mai mulţi bani în societăţile media digitale care ar putea ajunge la audienţele cândva rezervate pentru oligopolul ziarului, dar la scară globală. Dacă sună familiar, este pentru că în esenţă este ceea ce fac Google şi Facebook şi nu este deloc surprinzător faptul că aceşti coloşi ai internetului şi tehnologiei sunt marii câştigători în acest nou mediu. Compania-mamă a Google, Alphabet, este cea mai mare companie media din lume în ceea ce priveşte veniturile; în urmă cu 21 de ani, Google nu exista. Unele dintre marile ziare americane au un secol de viaţă.

A treia forţă a fost modul în care aceste companii au reacţionat la efectele  primilor doi factori – reduceri devastatoare ale resurselor pentru ştiri care au accelerat dezastrul.

Producerea de ştiri este costisitoare, dar presate între realitatea audienţei şi pierderea de venituri pe de o parte şi de obligaţiile create de datorii, companiile de ştiri au tăiat resursele pentru sălile de ştiri. Aceste manevre au afectat reporterii, a căror muncă a adus valoroare ziarelor. Ceea ce a urmat a fost în întregime previzibil. Este ceea ce Phil Meyer de la Universitatea din Carolina de Nord a numit faimos „spirala morţii“ pentru ştiri. Tăierile au dus la pierderea calităţii, iar acest lucru a îndepărtat cititorii. Mai puţini cititori a însemnat mai puţine vânzări şi abonamente, ceea ce a condus la mai puţine venituri din publicitate şi, prin urmare, mai multe tăieri din resursele dedicate ştirilor. Este povestea ultimelor trei decenii de ştiri.

Prin urmare, internetul este doar o parte a poveştii. Decenii de deficit de investiţii rare şi costuri enorme ale datoriilor au lăsat aceste companii expuse şi blocate într-un moment în care era nevoie de investiţii, când dispozitivele mobile schimbau terenul de joc cu o viteză ameţitoare. Costul pentru public este enorm. Ziarele urmăresc activitatea primăriilor, ţinând socoteala tranzacţiilor şi cheltuielilor din banii publici ca reprezentanţi ai interesului public. Atunci când acel gardian – imperfect, cum poate fi uneori – dispare, cine va trage la răspundere interesele puternice?

Ceea ce funcţionează pentru New York Times nu va putea fi, probabil, redus la scara organizaţiilor de ştiri dintr-un oraş rural cu o singură intersecţie din America de Vest.

S-au făcut mari eforturi pentru susţinerea mass-mediei cu acoperire naţională, cum ar fi New York Times sau Washington Post, iar a plăti pentru ştiri a devenit ceva normal. Dar criza este locală, ceea ce înseamnă că trebuie, de asemenea, gândit un plan de acţiune şi cheltuieli la nivel local. Pentru majoritatea ziarelor mici şi mijlocii împovărate cu datorii ar putea fi prea târziu să mai fie salvate. Ceva va apărea în locul lor, probabil ceva în direcţia dată acum de site-uri independente promiţătoare, construite pe suport crowdfunding sau finanţate de fundaţii, cum ar fi ProPublica, Nevada Independent sau Texas Tribune.

Vechile obiceiuri nu se mai întoarc. Implementarea unor paywalluri la nivel local în încercarea de a recrea monopolul audienţei este nerealistă şi va accelera dezastrul. Însă reconstruirea comunităţilor în jurul lucrurilor unice pe care  jurnalismul încă le face mai bine decât oricine – şi numai asta – ar putea fi soluţia.

După cum a remarcat profesorul Clay Shirky de la Universitatea din New York, „nimic nu va funcţiona, dar s-ar putea ca totul să meargă”. Organizaţiile de ştiri trebuie să reflecte un sentiment de încercare şi eroare în urmărirea inovaţiei, însă lumea mass-mediei care ar fi avut nevoie de ideile şi modelele bune a apus.

BuzzFeed şi HuffPost sunt încă companii inovatoare; concedierile de acolo care au făcut titlurile ştirilor ar putea fi un semn că sunt condamnate – sau pur şi simplu un ghiont ca să înveţe cum să-şi construiască audienţa experimentând în acelaşi timp. Timpul va spune. Aceste companii au mai mult spaţiu de manevră ca să-şi dea seama de asta decât ziarele locale, care au fost tăiate până la os de atât de multe ori încât următoarea rundă de concedieri ar putea reprezenta moartea lor.

În calitate de cetăţeni, trebuie să realizăm că viaţa noastră civică locală este fragilă dacă nu este păzită. N-o mai putem lăsa pe mâna organizaţiilor de ştiri mioape; este de datoria noastră, de cetăţeni, să ne asigurăm că interesele puternice sunt urmărite de actori independenţi care verifică ceea ce au auzit înainte de a raporta. S-ar putea să nu reuşim să salvăm ziare, dar trebuie să ne asigurăm că ceea ce le înlocuieşte reflectă valorile care fac jurnalismul valoros şi distinct într-o lume plină de opţiuni media. Sănătatea democraţiei depinde de acest lucru.