De câţiva ani, tot auziţi aceste întrebări: nu ştii un om bun, nu poţi să-mi recomanzi un om bun, nu ştii vreun director financiar, nu ştii pe cineva care ar vrea să fie project manager, nu ştii un CEO etc.?

România, la fel ca toate ţările din Europa Centrală şi de Est, se confruntă cu lipsa oamenilor.

Piaţa din România nu a secat de oameni buni, dar pentru a ajunge la ei, pentru a-i descoperi trebuie să ai sisteme, trebuie să-i cauţi din timp, trebuie să-i urmăreşti, iar la acest capitol foarte multe dintre companii nu trec examenul.

Peste noapte nu poţi să găseşti oameni buni, oameni talentaţi care să-şi asume poziţii executive, care să vrea să facă lucruri sau să ajute companiile să meargă înainte.

Poate de-a lungul timpului au fost companii care au avut norocul să găsească oameni talentaţi, dar acestea sunt nişte excepţii.

Conform sondajelor, 8 din 10 angajaţi români nu sunt fericiţi la locul de muncă, dar când sunt întrebaţi dacă ar vrea să-şi schimbe jobul, 6 din 10 spun că nu au curajul să plece pentru că nu ştiu ce găsesc în altă parte sau dacă noile poziţii sunt mai bune.

Noile generaţii nu prea se aruncă să fie lideri, sau, dacă vor acest lucru, nu vor să aibă responsabilităţi, nu vor să administreze oamenii din subordine. Ş în mod cert nu se dau în vânt să administreze proiecte în care sunt implicaţi bani mulţi.

Multinaţionalele au şansa să atragă talente prin numele lor, prin brand, prin reputaţie, dar şi prin sisteme. Toată lumea se plânge de birocraţia din multinaţionale, dar ea reuşeşte să scoată la suprafaţă destul de multe talente prin programe de pregătire, prin traininguri, prin mutări dese de pe o poziţie pe alta, prin schimbările cel puţin o dată la doi ani dintr-un departament într-altul.

Companiile româneşti au mult de recuperat în această privinţă.

Antreprenorii români nu ştiu cum să se apropie de talentele din multinaţionale decât prin bani, prin oferirea unor pachete financiare mult mai generoase decât poziţiile din multinaţionale, dar apoi, de multe ori, sunt dezamăgiţi de rezultate.

Poate problema este că un om dintr-o multinaţională, adus într-o companie antreprenorială, nu se potriveşte.

Lipsa talentelor scoase la suprafaţă înseamnă business pierdut, înseamnă stagnare, înseamnă ratarea unor oportunităţi.

De partea cealaltă, mulţi oameni sunt talentaţi dar nu ştiu acest lucru, iar sistemele din companii îi fac să ţină capul la cutie.

Mulţi nu au încredere în ei, iar dacă tu nu ai încredere în tine, în ceea ce poţi să faci, şi şeful, patronul, devine neîncrezător şi face paşi înapoi.

România nu este o societate deschisă, în care cei care consideră că au talent să poată să iasă în faţă.

Pentru a găsi talente în propria companie sau în alte firme trebuie să investeşti resurse, trebuie să urmăreşti oameni, trebuie să ai discuţii din timp, astfel încât cel care va fi descoperit să capete încredere ca să schimbe jobul sau poziţia.

O parte din companii, cele înfiinţate în anii ‘90 şi la începutul anilor 2000, se raportează la modelele de atunci, în care plaja de candidaţi era mare şi aveai de unde alege. Acele vremuri au dispărut, iar noile generaţii, pe lângă pachetul salarial, cer şi timp liber pentru familie, pentru ei, ceea ce acum 20 de ani nu exista.

Odată cu creşterea salariilor şi a pachetelor financiare, a scăzut şi determinarea de a face lucruri, de a muta munţii, de a obţine rezultate.

Înainte puteai să greşeşti cu oamenii fără să pierzi prea mult, dar în prezent situaţia este total schimbată: dacă ratezi cu un CEO, dacă ratezi cu un director financiar, un director de vânzări sau chiar un director de marketing, poţi să pierzi business de la o lună la alta.

Descoperirea de talente, descoperirea de oameni buni va deveni din ce în ce mai acută, pentru că fără lideri, un business nu merge înainte şi nu face diferenţa în piaţă.