O „lebădă neagră” nu este o criză obişnuită. Singurul mod în care poate fi evitat şocul unui blocaj la nivel global constă în aruncarea unui colac de salvare pentru întregul sistem, până când acesta poate funcţiona din nou, iar modul de intervenţie trebuie să fie substanţial, imediat şi decisiv. Dacă permiţi sistemului să se defecteze, atunci anii şi costurile necesare pentru ca acesta să-şi revină sunt mult mai ridicate decât însuşi colacul de salvare. Asta ne-a învăţat criza din 2008. Nu diferă cu nimic de un atac de cord şi o operaţie de bypass. Doar că, de data aceasta, operaţia are loc într-un spital care este sub asediul unui virus.

Aflate probabil în faţa celei mai importante crize economice din istoria modernă, care va urma unei crize de sănătate fără precedent, Uniunea Europeană şi statele membre par din nou în stare de şoc şi incapabile să acţioneze rapid şi decisiv pentru a oferi stabilitate şi încredere unui sistem inflamat şi fragil. Din nou, nu există nicio soluţie europeană şi nici finanţare comună europeană, aşadar fiecare stat membru va trebui să gândească un plan naţional de redresare economică, adaptat particularităţilor economiei sale. În timpul Brexitului, Comisia Europeană a făcut declaraţii publice legate de nevoia de a reface arhitectura europeană şi de a oferi motive clare şi puternice statelor membre şi cetăţenilor lor pentru ca aceştia să contribuie la această refacere. Cred că acum este momentul pentru un răspuns coordonat, substanţial şi rapid pentru această criză.

În majoritatea statelor europene, cea mai populară soluţie pare să constea într-o serie de planuri de salvare a companiilor. Cel mai generos şi clar program anunţat până acum pare a fi cel al Germaniei, care creditează fără a limita companiile şi emite garanţii prin banca de dezvoltare deţinută de stat; soluţia aceasta are sens pentru economia germană, care este dominată de corporaţii industriale mari orientate către exterior. 40% din PIB-ul Germaniei vine din exportul de astfel de bunuri. O criză globală generată de cerere ar putea elimina modelul economic industrial al ţării şi ar arunca Germania în recesiune puternică. Consumul intern nu ar putea niciodată contrabalansa reducerea substanţială a exporturilor nemţeşti. Prin urmare, colacul de salvare pentru corporaţiile germane va ajuta oamenii să aibă în continuare locuri de muncă şi să-şi menţină puterea de cumpărare pentru a sprijini IMM-urile din Germania, în paralel cu menţinerea modelului bazat pe export până în momentul în care cererea globală îşi va reveni.

Totuşi, această soluţie nu se aplică tuturor modelelor economice. Duplicarea soluţiei în România nu va avea neapărat aceleaşi rezultate pentru economia locală. Aici trebuie luate în calcul mai multe elemente: marile corporaţii din ţară nu au acţionari locali, capacitatea României de a-şi controla moneda, avantajul competitiv al forţei de muncă „ieftine” şi, cel mai important, modelul economic bazat pe consum - care a dus economia României de la un PIB de 38 de miliarde de USD în 2000, la 212 miliarde de USD în 2017 - necesită o soluţie bazată pe consumator, mai degrabă decât una bazată pe corporaţii. Cu alte cuvinte, economia românească va trebui să menţină puterea de cumpărare a individului, modelul său de consum şi starea sa de spirit, pentru a putea susţine sănătatea financiară a corporaţiilor şi a afacerilor locale medii, mici şi ale micro-companiilor care determină cererea şi oferta locală. Apoi, pe măsură ce economia globală îşi revine, exporturile României bazate pe resursele naturale şi pe forţa de muncă ieftină vor contribui din nou la economie şi vor reduce subvenţiile de stat. Un program de sprijinire a IMM-urilor prin intermediul ajutoarelor de stat, similar unui program de finanţare europeană, a dovedit că afacerile mici şi micro nu pot parcurge procesele complexe birocratice şi cronofage, prin urmare fondurile sunt rareori absorbite şi chiar şi mai rar decât atât ajung la beneficiarii cărora le sunt destinate.

Criza anterioară ne-a oferit o lecţie din partea statelor din sudul şi estul Europei: reducerea veniturilor şi aşteptările pesimiste privind cererea din partea consumatorilor nu fac decât să amplifice criza şi să genereze efecte mai puternice asupra PIB-ului, orientarea băncilor către depozite, deprecierea activelor imobiliare, blocarea domeniului construcţiilor, imigraţia în masă a oamenilor şi falimentul oricărei corporaţii de orice mărime care depinde de cererea locală, creând astfel un cerc vicios care duce la şomaj şi, prin urmare, la venituri mai mici şi la perspective mai pesimiste privind cererea. Dar cum poate o ţară să susţină consumul? Exact în modul în care a făcut-o economia românească până acum, complementat cu finanţarea şi realizarea, în sfârşit, a infrastructurii, care, la rândul ei, va crea cerere de materiale şi de forţă de muncă locale. Un program substanţial de „bani din elicopter”, oferiţi direct consumatorilor, ar fi colacul de salvare pentru economia locală. Acesta poate consta în reducerea impozitului pe venit, credite oferite de bănci persoanelor fizice la dobânzi preferenţiale şi activarea posibilităţii statului de a finanţa direct. Totuşi, în cazul unor astfel de măsuri, statul trebuie să se asigure că, înainte de toate, cetăţenii sprijină businessurile locale prin cheltuielile pe care le fac, iar soluţiile ar fi prin folosirea sectorului bancar, emiterea de cupoane pentru anumite companii eligibile etc. În al doilea rând, businessurile care beneficiază de acest program, locale şi internaţionale, trebuie să facă cheltuieli pentru a menţine şi a creşte numărul de locuri de muncă, fără a transforma beneficiile în dividende şi fără a răscumpăra acţiuni, astfel încât excesul de lichiditate să rămână în sistem.

Întrebarea critică evidentă legată de această soluţie ar fi: cum poate fi finanţată? Răspunsul este evident: prin împrumuturi făcute de stat şi deprecierea monedei. Deşi pare „scump”, este mult mai ieftin şi mai rapid decât ar fi reconstruirea de la zero a economiei româneşti în următorii 30 de ani.

Ne place sau nu, coloana vertebrală a economiei locale este consumul, iar, pentru a evita o recesiune puternică sau pentru a contribui la revenirea din recesiune, prioritatea ar fi subvenţionarea comportamentului de consum până la normalizarea situaţiei.