Am tot citit prin presă păreri oficiale – coerente şi legitime, de altfel, – ale unor tineri care, fie încercau să-şi găsească identitatea în societatea românească, fie stăpâneau sentimente frustre în legătură cu taxele pe care aceştia trebuia să le plătească statului – bani pe care nu îi amortizau nicidecum.

Vorbim mereu despre anii care au precedat criza de parcă avem în faţa noastră un scenariu economic roz. Bine, analiştii anticipează pentru următorii ani consolidarea ponderii industriei în PIB undeva în jurul nivelului de 28-30%. Şi tot ei ne bucură când citim ştiri şi ne comunică zâmbind încurajator că în ultimii 5 ani industria şi-a majorat contribuţia la creşterea economică, deci, se poate cu mai mult şi mai bine în umrătorul an.

Că o fi criză economică, că nu o fi, are cine să stabilească. Noi aşteptăm cuminţi noi scenarii care să ne provoace din nou doar la discuţii, uneori inepte.

Însă e cu atât mai greu să vorbeşti despre criza de identitate a tânărului român. Ok, trăim într-un balon speculativ al societăţii şi explozia consumului excesiv sugrumă dezvoltarea ţării care ar trebui să fie declinată prin majoritatea proceselor de producţie. Şi nu, nu mă refer la back to the basics pentru că un om sau sistem nu funcţionează aşa. Are nevoie de reinventare şi investiţie în timp, resurse sau generaţii. Revenind la ambiguitatea de a fi tânăr în România cu perspective optimiste şi încrezătoare, cred că dincolo de guvernanţi, de faptele lor extirpate, uneori, de bun simţ, suntem eu şi tu care creăm un uriaş rezervor de oameni, acţiuni, energii şi fapte a cărăr consecinţă depinde în mod direct de noi.

Într-adevăr, agenda contextului economic pare să fie aspră cu noi: spre exemplu, dacă avem un job nu mai putem termina şcoli de specialitate şi daca tot le facem, la un moment dat e musai să renunţam la una din ele ca să ducem la bun sfârşit “strategia” – are atâţia fani cuvântul ăsta... Însă, peste neputinţa sistemului, nu ne recunoaştem niciodată punctele forte: mediocritate, invidie, lene. Şi astea cresc în noi o dată cu “maturizarea” noastră. Acum câteva zile am auzit în metrou un dialog între câţiva studenţi care se închipuiau pe funcţii măreţe în marile companii. Nu e un vis urâcios, e chiar benefic. Partea proastă din toată ecuaţia erau pretenţiile “juniorilor”: salarii măricele pentru experienţa lor şi nicio oră lucrată în plus pentru că avem şi noi o viaţă socială.

Suntem mereu la extreme – fie muncim ineficient până la epuizare, fie nu ne interesează să ne justificăm salariul în fiecare luna şi niciodată nu gândim în perspectivă. Nici nu ne simţim motivaţi atunci când câştigăm mai mult decât merităm. Dacă, printre alte conicidenţe ni se întâmplă să avem colegi care practică intens integritatea şi profesionalismul avem tendinţa de a-i invidia şi a face orice să cadă cu un picior în groapă.

Guvernanţii nu or să te înveţe niciodată ce înseamnă bunul simţ sau demnitatea şi nici ei nu or să îţi organizeze vacanţa în nu ştiu ce locuri uitate de lume. În niciun caz ei nu sunt obligaţi să participe la evoluţia şi împlinirea visului tău. Ei au obligaţia să fie corecţi cu tine, iar dacă nu sunt, nu e cea mai bună soluţie să-ţi plângi o tinereţe întreagă. E adevărat. Nu avem şansa neamţului şi nici a englezului, avem doar o hemoragie de superficialitate pe care o conştientizăm. Şi de aici e simplu. Scapi de abundenţă dacă-i pui capac. Ca să poţi ajunge la acelaşi nivel cu suedezul sau neamţul – că tot am amintit de el – printre altele trebuie să învăţăm să fim pragmatici nu să trăim cu senzaţia că viaţa e numai o pasiune, să cultivăm mai mult cultura optimismului şi a încrederii şi ai să vezi că primele seminţe încolţite or să te ajute şi fizic nu numai psihic. Mai trebuie să fim serioşi şi dedicaţi activităţii noastre, printre altele să ne respectăm şefii sau subalternii ori colegii – nu uita că salariul lunar ţi-l câştigi prin munca ta, însă făcând echipă cu ei. Cât despre starea de nemulţumire mereu adulmecată în comparaţie cu alţii, nu e constructivă atâta timp cât munceşti doar 4 din cele 8 ore petrecute la birou. Şi dacă se întâmplă să munceşti 10 ore pe zi, nu faci musai ca să contribui la alte dorinţe şi vise, ori ca să menţii în toalitate economia ţării în care trăieşti. O faci pentru tine pentru că vrei să înveţi şi vrei să ştii cum poţi deţine o afacere atunci când o să creşti mare. Pe lângă celebra fişă a postului şi sarcinile pe care trebuie să respecţi, angajatorul are responsabilitatea de a te îndruma în a-ţi realiza task-urile cu succes şi a-ţi pune la dispoziţie toate resursele necesare pentru realizarile tale şi deopotrivă ale companiei pentru care munceşti. Ştiu şi sunt total de acord cu tine (pe aici trec şi eu) când afirmi pe la toate mesele de prin cafenele ca nu mai există echilibru profesional, că şefii de la muncă sunt mereu nemulţumiţi şi că nu văd niciun exemplu în tine. Asta e problema lor, poate şi a ta – pentru că trebuie să le demonstrezi contrariul. În condiţiile astea, smiorcăiala nu e o soluţie. Există o vorbă: “Dacă doar te rogi atunci când eşţi în impas, atunci chiar eşti în bucluc.”

Printre alte industrii şi servicii, economia o “mişti” şi tu, fie că doar contribui la un procent mai mare al consumerismului, fie că produci orice – în limite legale – care să îţi aducă venit.

Nu ştiu dacă mai suntem în criză – cifrele spun că nu, ce se întâmplă în societate spune că da. Reperele morale nu le mai găsim pentru că societatea e într-o continuă schimbare, însă nu există niciun factor extern care să ne afecteze integritatea, deminitatea şi identitatea atâta timp cât dorinţele noastre sunt pe aceeaşi lungime de undă cu acţiunile noastre. Deci, problema nu e la guvernanţi şi nici la economia sărăcită sau cifrele umflate. E la tine: vrei să laşi ceva în urma ta sau nu.

Gândeşte-le la următorul scenariu: Eşti un produs. O bancnotă de foarte mulţi euro. Pune-te într-un plic, în dulap şi stai acolo. Nu faci nimic, doar stai. Crezi că după o lună vei fi multiplicat ca valoare?