Se vorbeşte tot mai mult despre nevoia de a avea un nou tratat european. E bine că există o gândire evolutivă a proiectului european, iar inevitabil trebuie să abordăm şi juridicul în acest context.

Construcţia europeană este un mecanism început după cel de-al doilea Război Mondial în care ţările de pe continentul european doresc să creeze fundamentul unui proiect comun, în care să trăim în pace şi să prosperãm economic. A pune resursele împreună, a delega competenţă legislativă unei structuri superstatale, nu este ceva evident şi, desigur, există multă reticenţă din partea unor state membre. Exemplul Marii Britanii, care a făcut parte din UE vreo 40 de ani, este concludent.

Cineva îmi zicea, desigur forţând limbajul, că Uniunea Europeană este “singurul partid politic european”, iar competiţia politică este cu ţările membre. Dacă urmărim evoluţia tratatelor europene, se observă că treptat tot mai multă putere legislativă s-a trasferat de la sistemul naţional la cel european. Unii specialişti spun chiar că 75% din legislaţia de pe continentul european are provenienţă acum de la Bruxelles.

Obiectivul fiecărui tratat a fost de a avea mai multă coordonare la nivel federal pentru a servi mai bine obiectivele cetăţenilor. Au fost adoptate, începând din 1992, noi tratate care au structurat relaţionarea europeanã. Aşa cum desigur este uşor de imaginat, ratificarea acestor noi tratate nu a decurs perfect la nivelul statelor membre. Conform metodologiei, unele ţări au nevoie de a consulta prin vot populaţia pentru a ratifica un tratat nou, în altele parlamentele naţionale au acestã prerogativã. Pentru a întra în vigoare un nou tratat european avem nevoie ca ratificarea să fie în toate ţările UE, fără excepţie.

Fără a întra în detalii tehnice, Tratatul de la Maastricht (1992) a avut un blocaj pentru o perioada bunã de timp din partea Danemarcei. Dacă îmi aduc aminte bine, chiar politica de apărare comună a fost o problema a danezilor. Se pare că acum Danemarca a înţeles că este mai bine să adopte şi acestã politică ca bun comunitar.

Tratatul de la Amsterdam, semnat în 1997 şi intrat în vigoare în 1999, a fost fără sincope de ratificare.

A venit însă Tratatul de la Nisa, fundamental pentru aderarea ţării noastre la UE. Aici a venit votul negativ al irlandezilor. La al doilea vot, după anumite concesii,  situaţia s-a deblocat.

Chiar şi încercarea de a avea o Constituţie Europeană a fost blocată de referendurile din Franţa şi Olanda în 2005. Proiectul a fost restructurat sub formă Tratatului de la Lisabona. Din nou Irlanda a blocat ratificarea acestui nou tratat în 2008. Se zicea atunci că ˝1% din populaţia europeană blochează întreaga evoluţie a proiectului european˝. Din 1 decembrie 2009 avem în vigoare Tratatul de la Lisabona, care facilitează ˝o Uniune mai eficientă şi mai democratică˝.

În ultimii 10 anii, liderii europeni s-au ferit să discute despre un nou tratat, dar criza pandemică şi dezbaterile recente din cadrul Conferinţei asupra Viitorului Europei a pus din nou pe agendã acest proiect.

Dacă s-ar lansa acum o astfel de procedurã, aşteptările sunt realiste. După o Conferinţă Interguvernamentală de cel puţin doi ani, se poate redacta şi semna tratatul, iar apoi trecem la ratificare în fiecare din cele 27 de ţări membre. În situaţia cea mai optimistă, avem un nou Tratat al UE în 2026. Dacă există însă o sincopă de ratificare, cel mai probabil într-o ţară din Europa Centrală, mai adăugaţi vreo doi ani. Aproape că îmi vine să zic să o dată realistă pentru un posibil nou tratat este 2027.

Dan LUCA conferenţiază în universităţi din Bruxelles şi Bucureşti. Este autorul cãrţii “Mapping the Influencers în EU Policies”.